Iaca hop

A fost o citire de poezie acum ceva vreme pe plaiurile mioritice la care m-am dus cu gânduri paşnice, de spectator. A ieşit altceva.

Un fel de revelion cu Stela şi Arşinel

Mi-am amintit azi, fiind sâmbătă din aia faină (caldă, cu ness, pipă, masă-n curte şi cablu de net de vreo 25 de metri) că românii-s miştocari. Şi nu doar de la Vacanţa Mare "Veche" încoace, ori de la Grupul (studenţesc) Vouă din anii '80, ci de pe la 1900 mai cu folos. A trăit la un moment dat un tip, Alexandru Teodoreanu, nume de scenă Păstorel Teodoreanu. Tipu' a fost jurist şi gastronom, dar scria şi epigrame repet, cu folos. iată câteva:

*Consolare*

Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală.

*Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin - Stalin - Ana Pauker*

Două bărbi, o ţăcălie,
O mustaţă fumurie
Şi o "gaură" pustie -
Vai de biata Românie!

*Domnilor cârciumari din ţara mea*

M-a ajuns amarul,
Apa şi veninul:
Să vă fie anul
Cum v-o fi şi vinul.

*Unul bea că-i băutor*

Unul bea că-i băutor,
Altul bea că-i bestie,
Numai eu, că am umor,
Beau aşa, de chestie.

*Statuii ostaşului sovietic*

Soldate rus, soldate rus,
Te-ai înălţat acolo sus
Că liberaşi popoarele
Sau că-ţi put picioarele?

*La restaurantul Uniunii Scriitorilor*

Beau băieţii harnici
De cu seară-n zori:
Unii sunt paharnici,
Alţii turnători.

*Boi-miniştri...*

Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri...

*În guvernul Groza...*

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri pentru completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest guvern.

Stagiune încheiată pentru două vise

- Ştiu că sunt extrem de puţini pasionaţi de fotbal care citesc acest blog. Acest articol trebuia scris undeva, indiferent de public. -

A devenit o legendă vie în doar şase ani. Într-o industrie ce generează miliarde de euro pe an într-o singură ţară, 2.5 milioane nu înseamnă absolut nimic şi totuşi, atât valorează o legendă. A ajuns în doar şase ani să fie identificat cu bucăţica de iarbă tăiată perfect pe care a călcat vineri, 27 mai 2011, pentru ultima oară cu mănuşi pe mâini. Un profesionist, un om care a excelat în domeniul său, s-a retras pentru a-şi continua masterul şi a face documentare despre natură. Ajuns la 40 de ani, Edwin Van der Sar nu a invocat ca motive ale retragerii bătrâneţea, plictisul ori saturaţia financiară ci a spus simplu: "Simt că nu mai pot progresa". Unul din marii portari din fotbalul mondial, redescoperit la 34 de ani, spune adio jocului cu balonul rotund. Întrebat la retragere ce crede că e necesar pentru a face performanţă în fotbal, nu răspuns ca atâţia alţii - dorinţă, muncă, seriozitate (condiţii pe care totuşi le-a îndeplinit) ci a spus: "Să-ţi aminteşti mereu să te bucuri ca un copil". Pentru că, în fapt, asta înseamnă sport.

A ajuns la echipa sa de suflet la 17 ani. Peste o lună se împlinesc 20 de ani de atunci. S-a menţinut la un nivel foarte înalt în tot acest timp, iar Zinedine Zidane l-a caracterizat drept "cel mai puternic adversar pe care l-am întâlnit". Extrem de modest şi concentrat pe meseria sa, jocul, nu a acordat în tot acest timp decât 5 interviuri, deşi a fost constant titular în echipa naţională de fotbal a Angliei şi la Manchester United. Se spunea că atunci când nu era pe teren stătea în casă cu cărţi despre fotbal în mână iar la meciuri aplica tot ce învăţa în timpul săptămânii. Într-o oarecare măsură aşa şi era în calitatea sa de creier de la mijlocul terenului - dădea de două ori pe săptămână câte un examen. Un jucător pe care l-am admirat mereu nu doar pentru că activa la echipa mea preferată, ci pentru spiritul său de luptă, caracterul deosebit, dorinţa de victorie şi seriozitate. A jucat fotbal într-o ţară în care se joacă fotbal pe teren, nu în culise, un fotbal pe care îl urmăreşti cu drag. Nu în România, în Anglia. Un loc în care tot ce se întâmplă pe teren are o logică, în care sportul e ridicat la rang de artă. Contestatarii acestui sport vor spune că înseamnă doar să plimbi mingea de la un jucător la altul aşteptând să pice un gol. Ei bine, aşa o fi la noi, dar unde se joacă fotbal adevărat, acesta are spectaculozitatea tăcută a şahului. Un joc simplu la suprafaţă (dovadă hoardele de fani) dar foarte complex în profunzime (dovadă cei 30% care-l înţeleg cu adevărat şi nu-şi sparg sticle în cap unii altora după meciuri). Exact asta a fost pe teren Paul Scholes. Aparent simplu: mic de statură, roşcovan, firav; în fapt cu o viziune a terenului ce l-a impus conducător de joc şi de multe ori căpitan în detrimentul altora care ieşeau mai mult în evidenţă. La campionatul mondial de fotbal din Japonia, din 2002, a fost întrebat de către un jurnalist argentinian, într-o rară apariţie în faţa presei, cine este fotbalistul său preferat. Răspunsul aşteptat de toată lumea era "Maradona". Scholesy a răspuns fără să glumească: "Frankie Bunn. A înscris şase goluri pentru Oldham într-un meci din Cupa Ligii împotriva lui Scarborough." Nu auzisem de Bunn până atunci. Nici de Oldham (oraşul natal al lui Scholes), nici de Scarborough. Echipe de liga a-3-a în perioadele bune. Paul Scholes.
Anul acesta s-au retras 3 căpitani de pe Teatrul Viselor, a mai rămas unul.

Grăşeli

Un site caraghios ne învaţă cum să redactăm un CV. După prezentarea conţinutului, se mai fac nişte precizări (secrete ale succesului) printre care: "Verifica prima forma pentru acuratete. Vezi daca nu ai omis ceva. Verifica ultima forma pentru graseli chiar inainte de a o tipari." Graseli.

"Dă-te bă că vreau io să stau aici"

Probabil că mulţi dintre voi au fost măcar o dată la cinematograf. Şi probabil că o parte dintre cei care au fost la cinema au primit bilet pe care scria rândul şi locul, iar când au ajuns la intersectarea corectă de coordonate au găsit un ţăran înfulecând floricele pe locul respectiv. Schimbând direcţia, probabil că unii dintre voi au văzut poze sau filmuleţe pe net cu dobitoci care mimează sex, stau în curul gol, beau, sau fac poze cretine cu telefonul pe diverse morminte. Probabil că majoritatea aţi văzut de asemenea ştiri de pe la noi din ţară cu profanatori de morminte ce doar au distrus, sau au şi furat din locurile de veci. Cele legătură au aceste 3 ipoteze? Păi dacă le punem cap la cap, rezultă Marean Vanghelie. De ce? Explic: Nesimţit + Cretin + Profanator de morminte = Marean Vanghelie. Se pare că responsabilul sectorului 5 din Bucureşti cu Vanghelioanele i-a băgat abuziv în aceeaşi criptă pe bunică-su şi încă o rudă. A, am uitat să specific că acea criptă se află în Cimitirul Bellu şi era ocupată de Iacob lahovary, membru al celebrei familii nobiliare româneşti, general şi diplomat, decedat în 1907, şi familia sa. Jurnaliştii de la ziarul Adevărul (cei care prezintă în detaliu cazul în articolul: http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Vanghelie-profanator_si_mincinos_0_482352344.html?source=yahoo)
citează şi declaraţia unui angajat al cimitirului care susţine că rămăşiţele familiei Lahovary au fost deshumate şi aruncate la gunoi. Sincer, aş vrea să mai comentez, dar simt că mi se face greaţă. La propriu, îmi vine să vomit când mă gândesc la imitaţia asta de fiinţă umană. Eu mă opresc aici, vă dau cuvântul dacă mai aveţi putere să continuaţi după ce citiţi articolul.

Aşa cum n-ar trebui (Mai altfel)

Ce defineşte un "om"? Răspunsul care vine imediat în minte este cel de negare: "Nu banii sau posesiunile materiale." Complet adevărat, deşi mulţi sunt cei care spunând asta îşi demaschează propria ipocrizie. - Ce voi expune pe scurt în rândurile următoare nu reprezintă o lecţie de morală, ci o confesiune care poate părea întârziată cu câteva zeci dacă nu sute de ani. Aşa că dacă n-aveţi chef, opriţi-vă din citit. Cunosc mai bine decât vă imaginaţi probabil cât de importantă este fie şi o secundă - . Răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur pentru mine: onoarea. Stilul modern de viaţă ne impune o groază de limite prin însăşi libertatea pe care ne-o confera. Spre exemplu, ce rost are comunicarea cu cineva aflat la distanţă, dacă nu repezintă altceva decât o vagă aducere aminte a unor clipe petrecute comunicând faţă în faţă, prin vorbe, priviri, gesturi sau chiar mai puţin, dar mai profund. Nu face altceva decât să alimenteze sentimente de dor şi regret ce pot duce la o accentuare a sentimentului de distanţare. Suntem singuri, chiar dacă stăm toată ziua în faţa monitorului la palavre cu oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar acum doar îi ştim. Reprezintă o pierdere de timp pentru ambele părţi. Onoarea nu ţi-o poţi apăra pe internet sau la telefon. Onoarea nu poate fi exprimată prin vorbe, nici chiar în carne şi oase, ci doar prin fapte. Eu sunt un om. Deci am onoare. Desigur, am conştientizat de mult că onoarea mea nu se aliniază la normele morale general acceptate decât pe alocuri şi atunci, de multe ori, discutabil. Însă la o analiză amănunţită a faptelor mele, judecând omeneşte, sunt onorabil. La fel cum probabil se consideră mulţi după standardele lor. Ce defineşte în schimb această caracteristică pe care mi-o asum este atributul însuşi. Îmi apăr onoarea onorabil. Violenţa (fie ea fizică, verbală sau psihologică) este a celor slabi, iar toţi avem momente de slăbiciune, momente pe care personal le-am rărit considerabil. Aşadar, cum îmi apăr onoarea dacă nu violent? Nu, nu printr-o argumentare în aparenţă calmă dar cu sângele fierbând în vene. Mă ridic şi plec. Nu doar fizic. Când onoarea mi-e atacată stând în picioare, (zice-se că) mă ridic şi plec. Atunci când accepţi o persoană în preajma ta, o accepţi cu propria ei idee despre morală şi deci nu ai dreptul să o excluzi din nici un considerent, asumându-ţi astfel greşeala. Aştepţi ca persoana respectivă să-şi justifice caracterul onorabil, iar în cazul meu, să se ridice şi să plece. A-ţi apăra onoarea printr-un mod neviolent faţă de alţii poate lua multe forme. Să pleci la momentul potrivit, să sari la momentul potrivit, să înfigi cuţitul la momentul potrivit sau altele, după preferinţe. Astfel, stând şi cugetând la rece alături de prietenul meu de nădejde coceanul MacArthur, am decis să-mi demonstrez onoarea faţă de cei care mi-au pus-o la îndoială. Deocamdată mă ridic şi plec, rămânând ca legatură publica să fie menţinută doar prin intermediul blogului. Vă întreb, retoric, câţi aţi avea curajul?

S-a tras ultimul glonţ

Azi au murit doi revoluţionari. Unul deloc simpatic, dar care lasă în urmă o adevărată legiune de posibili înlocuitori, lucru deloc îmbucurător, iar altul care a luptat paşnic până la vârsta de 99 de ani împotriva oprimării oamenilor - în special în favoarea cetăţenilor sud-americani din state cu regimuri autoritare.

"Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost." Ernesto Sabato - Tunelul