- William Faulkner despre Ernest Hemingway: "Nu a folosit vreodată în scrierile sale un cuvânt care să te trimită la dicţionar." Replica lui Hemingway: "Săracul Faulkner, chiar crede că marile emoţii vin din cuvinte mari?"
- Gore Vidal despre Truman Capote: "E o casnică din Kansas plină de prejudecăţi."
- Oscar Wilde despre Alexander Pope: "Sunt două modalităţi prin care poţi urâ poezia: Prima e să o urăşti pur şi simplu, iar a doua e să-l citeşti pe Alexander Pope."
- Evely Waugh despre Marcel Proust: "Acum citesc Proust pentru prima dată. Foarte slab. Cred că era uşor retardat."
- Mark Twain despre Jane Austen: "Nu am niciun drept să critc literatură, dar o fac când urăsc ceva cu adevărat. Vreau să-i critic cărţile lui Jane Austen, dar mă enervez atât de tare încât nu o pot face pertinent, aşa că mai bine nu încep. De fiecare dată când îmi amintesc de "Mândrie şi Prejudecată" îmi vine s-o dezgrop pe Austen şi s-o pocnesc peste faţă cu propria ei tibie."
- Virginia Woolf despre James Joyce: "Ulyse este opera unui licenţiat nespălat care-şi stoarce coşurile."
Se afișează postările cu eticheta literatură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatură. Afișați toate postările
sâmbătă, 18 februarie 2012
miercuri, 25 ianuarie 2012
Arhiva suprize multe are
Am dat întâmplător peste o recenzie de carte publicată de mine anul trecut prin vară, amintindu-mi astfel de o carte superbă. Şi superb de neglijată din păcate. Dau copy-paste recenziei, poate-poate i se mai face cuiva poftă.
John Steinbeck - Călătorii cu Charlie
John Steinbeck şi-a pus amprenta asupra literaturii mondiale îndeosebi prin intermediul unor romane de excepţie, portretizând America anilor ’30-’60 în cel mai realist mod cu puţinţă. A ştiut să evidenţieze epoca de glorie a tărâmului său natal, dar nici nu s-a sfiit să scoată în evidenţă sărăcia, angoasa ori deziluzia trăită de mulţi concetăţeni ce au ratat “visul american”.
Deşi este mult mai cunoscut pentru pentru romanele sale (îndeosebi Oameni şi Şoareci, Fructele Mâniei, La Răsărit de Eden şi Iarna Vrajbei Noastre), memorialistica şi jurnalele sale de călătorie oferă o panoramă mult mai largă asupra omului Steinbeck şi filtrele pe care acesta le impunea, mai mult sau mai puţin voit scriitorului Steinbeck, în căutarea adevărului. Această parte (destul de consistentă) a operei sale a trecut aproape neobservată de către traducătorii români până în 2010, când la Editura RAO a apărut Călătorii cu Charlie (eng. Travels with Charley in Search of America)
În acest jurnal, Steibeck îşi prezintă ultima călătorie prin America, alături de pudelul său, Charlie. Hotărât să nu-şi cheltuiască banii “tolănit pe canapea” ca mulţi alţii, cumpără o dubiţă, o modifică într-un fel de rulotă şi porneşte în căutarea Americii despre care a scris atât de mult de-a lungul vieţii, necunoscând-o cu adevărat niciodată, după propriile sale spuse. Şi-a denumit “rulota” Rosinanta (acelaşi nume fiind purtat şi de calul lui Don Quijote), i-a atribuit lui Charlie rolul lui Sancho Panza şi a pornit în propria sa expediţie quijotiană – un bătrân (nebun) în căutarea Adevărului.
În decursul călătoriei rămâne scârbit de lăcomia care a pus stăpânire pe oameni. Consumerismul american îl face să-şi piardă speranţa până şi în puritatea omului simplu, dar ocazionalul om de calitate întâlnit pe drum îl face să creadă că mai există posibilitatea revenirii de la populaţia americană la Poporul American. Singurul loc care îl face să afirme că l-a făcut să tresară de bucurie este statul Montana, din simplul fapt că la momentul respectiv nu fusese “cucerit de televizor”. Ajunge deseori în momente de criticare a propriei persoane, deoarece i se pare că gândeşte ca un bătrânel obosit atunci când percepe progresul, cu excesul de plastic, ciment şi sticlă ca simplă devastare a naturii, şi nu drept confort.
Adevărata deziluzie o trăieşte însă în statele din sud unde îl cuprinde disperarea la vederea actelor de rasism ce se petreceau la tot pasul, şi cu precădere în Texas. La finalul călătoriei, ajunge grăbit în oraşul în care locuia, New York, dorind să lase în urmă coşmarul care s-a dovedit a fi călătoria, în ciuda celor câteva momente frumoase.
Călătorii cu Charlie reprezintă un alt fel de jurnal de călătorie, deşi este la fel de autentic american ca şi On The Road a lui Jack Kerouac, de exemplu. Diferenţa rezidă în fapul că faţă de contemporanul său ceva mai tânăr, Steinbeck nu mai găseşte aproape nicio plăcere în America ce i-a adus faima prin prisma scrierilor sale. El însuşi recunoaşte că s-a lăsat prins în vărtejul posesiunilor materiale, dar că spiritul nefericit de acest lucru îl face să simtă că trăiască pentru că, nu-i aşa?, o viaţă întru totul fericită ar fi ca o cameră nemobilată, complet albă, cu pereţi de plastic.
John Steinbeck - Călătorii cu Charlie
John Steinbeck şi-a pus amprenta asupra literaturii mondiale îndeosebi prin intermediul unor romane de excepţie, portretizând America anilor ’30-’60 în cel mai realist mod cu puţinţă. A ştiut să evidenţieze epoca de glorie a tărâmului său natal, dar nici nu s-a sfiit să scoată în evidenţă sărăcia, angoasa ori deziluzia trăită de mulţi concetăţeni ce au ratat “visul american”.
Deşi este mult mai cunoscut pentru pentru romanele sale (îndeosebi Oameni şi Şoareci, Fructele Mâniei, La Răsărit de Eden şi Iarna Vrajbei Noastre), memorialistica şi jurnalele sale de călătorie oferă o panoramă mult mai largă asupra omului Steinbeck şi filtrele pe care acesta le impunea, mai mult sau mai puţin voit scriitorului Steinbeck, în căutarea adevărului. Această parte (destul de consistentă) a operei sale a trecut aproape neobservată de către traducătorii români până în 2010, când la Editura RAO a apărut Călătorii cu Charlie (eng. Travels with Charley in Search of America)
În acest jurnal, Steibeck îşi prezintă ultima călătorie prin America, alături de pudelul său, Charlie. Hotărât să nu-şi cheltuiască banii “tolănit pe canapea” ca mulţi alţii, cumpără o dubiţă, o modifică într-un fel de rulotă şi porneşte în căutarea Americii despre care a scris atât de mult de-a lungul vieţii, necunoscând-o cu adevărat niciodată, după propriile sale spuse. Şi-a denumit “rulota” Rosinanta (acelaşi nume fiind purtat şi de calul lui Don Quijote), i-a atribuit lui Charlie rolul lui Sancho Panza şi a pornit în propria sa expediţie quijotiană – un bătrân (nebun) în căutarea Adevărului.
În decursul călătoriei rămâne scârbit de lăcomia care a pus stăpânire pe oameni. Consumerismul american îl face să-şi piardă speranţa până şi în puritatea omului simplu, dar ocazionalul om de calitate întâlnit pe drum îl face să creadă că mai există posibilitatea revenirii de la populaţia americană la Poporul American. Singurul loc care îl face să afirme că l-a făcut să tresară de bucurie este statul Montana, din simplul fapt că la momentul respectiv nu fusese “cucerit de televizor”. Ajunge deseori în momente de criticare a propriei persoane, deoarece i se pare că gândeşte ca un bătrânel obosit atunci când percepe progresul, cu excesul de plastic, ciment şi sticlă ca simplă devastare a naturii, şi nu drept confort.
Adevărata deziluzie o trăieşte însă în statele din sud unde îl cuprinde disperarea la vederea actelor de rasism ce se petreceau la tot pasul, şi cu precădere în Texas. La finalul călătoriei, ajunge grăbit în oraşul în care locuia, New York, dorind să lase în urmă coşmarul care s-a dovedit a fi călătoria, în ciuda celor câteva momente frumoase.
Călătorii cu Charlie reprezintă un alt fel de jurnal de călătorie, deşi este la fel de autentic american ca şi On The Road a lui Jack Kerouac, de exemplu. Diferenţa rezidă în fapul că faţă de contemporanul său ceva mai tânăr, Steinbeck nu mai găseşte aproape nicio plăcere în America ce i-a adus faima prin prisma scrierilor sale. El însuşi recunoaşte că s-a lăsat prins în vărtejul posesiunilor materiale, dar că spiritul nefericit de acest lucru îl face să simtă că trăiască pentru că, nu-i aşa?, o viaţă întru totul fericită ar fi ca o cameră nemobilată, complet albă, cu pereţi de plastic.
duminică, 4 aprilie 2010
Retour
"[...]Trase o înghiţitură din sticlă şi din nou am fost mirat de rapiditatea reacţiei. Nu numai că redevenise vechiul Danny, pe care îl cunoşteam, dar simţurile şi intuiţia i se ascuţiseră pe loc; deveniră atât de pătrunzătoare, încât îmi ghici gândurile. Nu te baza pe revenirea asta, spuse. Durează foarte puţin. Alcoolul te stimulează numai în primele clipe, apoi te deprimă. Sper că ai să pleci înainte de a mă vedea în faza a doua. Nu cred să se manifeste chiar acum. Nu mi se întâmplă niciodată când sunt încă treaz. Apoi mă privi drept în ochi cu o privire umedă, strălucind în lumina lumânării.[...]"
John Steinbeck - Iarna Vrajbei Noastre
John Steinbeck - Iarna Vrajbei Noastre
marți, 12 ianuarie 2010
Dăm citire
[...]
" Un lucru pe care Luis Bunuel îl ştia este că obscuritatea este o caracteristică a obiectelor dorinţei. Prin urmare, în Trainspotting nu e vorba despre urmărirea trenurilor; este numai un film previzibil, chiar sentimental, care se crede necruţător. (Comparativ cu opera lui William S. Burroughs, să zicem, filmul e chiar drăgălaş.) Are mulţi admiratori, poate deoarece aceştia sunt incapabili să-i înţeleagă până şi titlul, fără a mai pomeni de argoul din dialoguri, indescifrabil după toate cerinţele modei. Adevărul e că Trainspotting nu conţine nicio referire la persoane care notează încontinuu în mod obsesiv sosirile şi plecările trenurilor. Singurele maşinării de cale ferată din film sînt de găsit pe posterul din dormitorul personajului principal. De unde, atunci, acest titlu cu clenci? Poate s-au intenţionat nişte jocuri de cuvinte ţinând de sensurile termenului trasee.
[...]
Salman Rushdie - Reservoir Frogs (sau locurile cu numele La mama)
" Un lucru pe care Luis Bunuel îl ştia este că obscuritatea este o caracteristică a obiectelor dorinţei. Prin urmare, în Trainspotting nu e vorba despre urmărirea trenurilor; este numai un film previzibil, chiar sentimental, care se crede necruţător. (Comparativ cu opera lui William S. Burroughs, să zicem, filmul e chiar drăgălaş.) Are mulţi admiratori, poate deoarece aceştia sunt incapabili să-i înţeleagă până şi titlul, fără a mai pomeni de argoul din dialoguri, indescifrabil după toate cerinţele modei. Adevărul e că Trainspotting nu conţine nicio referire la persoane care notează încontinuu în mod obsesiv sosirile şi plecările trenurilor. Singurele maşinării de cale ferată din film sînt de găsit pe posterul din dormitorul personajului principal. De unde, atunci, acest titlu cu clenci? Poate s-au intenţionat nişte jocuri de cuvinte ţinând de sensurile termenului trasee.
[...]
Salman Rushdie - Reservoir Frogs (sau locurile cu numele La mama)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)