Amintiri din copilărie sau Cum una din surorile tale te lasă să cânţi la ea

Cu Ileana la un eTchai

1.Vioară ?
În toamna de dinaintea intrării mele în clasa întâi, taică-miu a avut o reuniune cu toti colegii lui de liceu şi ne-a luat si pe sora mea mai mare şi pe mine cu el la Moeciu. Acolo era şi un lutier cu nevasta lui, care era şi încă mai este proafă de vioară. Văzându-mă aşa mică şi ... cântăcioasă – fredonam non-stop pe atunci, dar încercam mereu să nu mă fac auzită, chiar nu ştiu cum de m-a prins –, tocmai când urcam noi muntele, şi ţin minte exact cum era vremea şi cât de limpede şi rapidă era apa dintr-un izvor pe care tocmai îl traversam, m-a învăţat Frère Jacques şi I l-am cântat din prima corect şi ritmic, şi mai ales melodic. Atunci ea i-a propus lui Matei, aşa îi spun lui taică-miu, să mă dea la şcoala de muzică. Din septembrie mă căram cu o cutie de vioară 3/4 şi cu o vioară de un sfert înăuntru. Nu găseai cutii mai mici pe vremea aia, dacă nu aveai câteva milioane bune pe care nu ştiai cum să le arunci pe fereastră. M-au chinuit 3 ani, iar într-a IV-a, vioara era ‘un şarpe veninos, care mă muşca prea tare. (Chiar şarpele cu pene. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi … nu zboară.)’ Într-o bună zi m-am răstit la mama şi i-am spus că nu mai vreau să fac vioară. Ea, calmă, mi-a spus că dacă la sfârşitul clasei a V-a încă mai vreau să mă retrag, mă lasă. Dar într-a V-a, am dat de o piesă care mi-a mers la suflet şi am spus pe sub mustaţă că mai stau un an, doi, ‘de gust’. Evident că deja îmi plăcea la nebunie instrumentul. Mai încolo, mi-au dat să cânt Bach, şi aşa m-au îmblânzit de tot, pentru că e unul din compozitorii mei preferaţi, dintre ăia pe care i-am interpretat. E chiar adevărat că vioara te ajută să te descarci când vrei să tragi cu pumnul în perete. Vioara, dacă am posibilitatea s-o folosesc, devine prietenul meu el mai bun, când nu pot apela la orişicine.
2. Cel mai des vorbeşti despre …
Cai verzi pe pereţi ? Îţi dai şi singur seama cât de greu mi-este să răspund la aşa ceva, nu ? Problema este că există diferite perioade în viaţa omului şi îşi mai schimbă ascuţimea limbii, îi mai cade un dinte, se plânge de alte foi de dafin. Anul treut ţi-aş fi pălăvrăgit despre trupa mea preferată românească din underground, Les Elephants Bizarres. Acum m-am împrietenit cu ei şi nu mă mai fascinează într-atât fiecare nou concert, pentru că deja nu mai ştiu cum să dansez şi altfel. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aproape întotdeauna ajung să vorbesc cu oricine ori despre muzică, şi atunci menţionez automat Beatles şi The Doors, ori despre slujba mea extrem de plăcută. Da, m-am angajat la 14 ani la un ziar şi mai mereu ajung să introduc cumva faptul că citesc în 5 zile 400 de texte maxim primite de la şcoli, copii sau părinţi. Îmi place să spun cu gura nu întredeschisă că am rubrica mea personală într-un ziar cam de copii. Dar nu aveţi habar cât de simpatice sunt textele pe care le citesc eu. Medicaţia perfectă pentru orice depresiv, v-o garantez. Plus că slujba asta m-a trimis la ateliere de scriere pe la Cluj, pe la diverse lansări de carte, pe la evenimente. Nu mă apuc, că nu mai prindeţi din urmă.
3. Cărţi ?
Am un teanc în faţa căruia salivez, dar n-am o zestre suficilient de mare pe care să mi-o pot vinde contra unei cantităţi mari de timp. În clasa a II-a mi-a dat cadou mama “Prinţul Mio şi căluţul fermecat”, carte care mi-a plăcut enorm de mult, fiind de aventuri. Ţin minte perfect prima pagină. Era povestită dispariţia unui băieţel de 9 ani şi detaliată, iar ultimul enunţ de pe pagină dezvăluia că naratorul era băieţelul însuşi. Era amuzant pe vremea aia. Cartea asta le-am recomandat-o tuturor puştilor care n-aveau chef de citit şi s-au convins singuri că merită.
La întrebarea asta cre’că tre’ să răspund şi pe faţă, nu prin glumiţe şi povestiri. Pe moment l-am descoperit pe Dostoievski. Până acum îl iubeam pe Italo Calvino la maxim, dar le mai fac loc şi altora încetul cu încetul, mai ales pe Baronul din copaci, care poate fi-nmânat până şi-unui copil de clasa a VI-a. Mi-am dat seama că Terry Pratchett şi Neil Gaiman sunt de citit în vacanţe între cărţi adevărate. Un scriitor român preferat ? Caragiale, de unde l-am inventat şi pe Carangeluş, îngerul meu păzitor. Ca să fie clar, ‘ş’-ul din coadă apare ca să-l facă să pară mai tandru şi mai copilăros. Preda nu-i deloooc rău. Am urât-o pe Mara, în schimb. Doamne, tre’ să mă mai şi opresc. Doar un P.S.: Le-am mai făcut loc în cercul iubăreţ şi lui Salinger, Capote şi Vonnegut, anume lui Catcher in the Rye, Harfa de iarbă şi Cat’s Cradle. Stop !
4. De-a v-aţi ascunselea.
Răspunsul cel mai copilăros care-mi vine este: “Nu mi-a plăcut niciodată jocul, pentru că mă dureau genunhcii şi pierdeam mereu, sau trişau ceilalţi". Altfel, nu, de mulţi ani de zile nu mai joc nimic care implică alergatul. De pe la 11 ani eram deja o băbuţă cu o cărticică în mână mereu sau doar una care se lua la harţă cu surorile ei mai mari, pentru că era de o sută de ori mai satisfăcător.
Nu mă ascund de nimeni, de nimic, pentru că ştiu să zbor, dar nu veniţi să-mi cereţi lecţii, sunt o egoistă !
5. Cine-i Zirra ?
Un compozitor bătrân de tot. Defapt e mort de mult, mult timp. A scris opere ale poveştilor pentru copii. E doar o poveste în viaţa mea formată şi din caietele cu ultimele 2 opere nepublicate, două poveşti de dragoste, pe care am de gând să le cânt eu la vioară şi să le lansez. Zirra mai e şi un actor vestit pe care nu-l cunosc din poveşti, aşa că îl declar irelevant acestui nume. Zirra mai e bunica mea de curând decedată, care 10 ani de zile a suportat o bătălie soră cu moartea oricum, într-un pat, dintr-o căsuţă cu 4 etaje, timp în care ea a reuşit să-şi păstreze speranţa vie, în ciuda tuturor bolilor şi suferinţelor pe care le-a suportat. Matz, cum i se spunea, e eroina mea preferată şi chiar un model în viaţă. Zirra mai e şi o ramură întreagă de arheologi care au săpat, nu glumă. Şi nu doar groapa personală.
6. Muzeul tău al literaturii române.
Pot să spun că Muzeul e una şi crâşma din spate alta ? Eu mai mult timp îmi petrec în spate cu prietenii la o bere sau la o masă de prânz în oraş pe nerăsuflate, însoţite de-o vorbă bună.
Am fost dezamăgită când am fost la cel din Bucureşti. Să fi fost fiecare artefact însoţit de-o poezea mică sau de-o scurtă povestire. Mai multe port-cigarette-uri şi pipe ale lui Topîrceanu, stiloul lui preferat, proiecte cu niscai copii pe poezelele lui Nichita Stănescu. Asta mi se pare destul de important, să se facă proiecte cu viitorii noştri intelectuali, că deja e gravă situaţiunea. Să găseşti câte o sală dedicată fiecărui scriitor mare, fiecărui clasic, chiar fiecărui scriitor român la modă, sau pur si simplu secţiuni pe epoci. Măcar să ştii o treabă. Vreau o sală mare numai pentru Cărtărescu, una imensă pentru Caraiale, evident, una mijlocie pentru Nichita Stănescu, şi câte una mică pentru Arghezi, Foarţă, Preda, Naum, Sadoveanu, dar să nu-i aflu pe Slavici sau pe Teodoreanu în camerele lor proprii.
7. Dacă-i soare …
Leşin pe stradă, pentru că sunt hipotensivă. Dacă-i ploaie, ies să fac un duş rapid. Mi-ar plăcea să pot alerga pe-un câmp in timpul unei ploi torenţiale. Dacă-i soare, mă găseşti la butoi, în curte, cu toţi prietenii mei, la o bere/un chicco, povestind cele mai noi întâmplări care mai apoi devin istorie, iar dacă-s straşnice, eu le trec pe hârtie sub forma unui desen. Dar dacă se anunţă o caniculă imposibil de suportat, o tulesc la Vâlcele, un sătuc mic şi frumos, la căsuţa mea de pe marginea râului, alături de-un câmp etern de lat, plin de maci. Acolo produc per săptămână 10 perechi de cercei, echivalentul mai multor chestii defapt, am terminat tot acolo şi 20 de ilustraţii ale unui caiet cu poezii şi cântece pentru copii mici, din 60. Acolo am terminat, când bătea un soare prea copt, deşi pe dinăuntru era crud de-a dreptul, în sufletul lui, un tablou început încă din decembrie. Acolo pot să rad 600 de pagini, fără grabă în patru zile. Ăla e paradisul meu, cât timp am multă muzică la îndemână. A, şi dacă-i soare, mă mai găseşti în hamacul din curte, sub viţa-de-vie sau între doi meri la Vâlcele, citind sau dormind.
8. Scrii ca să …
Încerc să le mai aduc oamenilor buna-dispoziţie, dar să le şi atrag atenţia când diverse vapoare ale ţării ăsteia se duc de râpă. Poate că e prea folosit răspunsul ăsta, dar în general nu e o minciună. Scriu şi ca să avansez în zisa mea carieră de persoană care mai publică pe unde poate. Nu am de gând să-mi spun jurnalist, că nu-mi place categoria de oameni, dar nici nu stiu cum să mă numesc. Publicist ? Da, poate că asa mai merge. Eu mai scriu şi cu speranţa că măcar unii citesc şi printre rânduri să vadă că lumea nu e complet roz. In fiecare text pe care îl scriu am măcar o remarcă ironică sau doar cu subînţeles la adresa României de azi, de ieri, de mâine. Nu mai mult, pentru că nu dă bine pentru un copil de speţa mea. Scriu şi ca să mă descarc. Nu cred ca numai cuvintele îţi mai absob dracii, dar văd şi o variantă mai simplistă: Omul care scrie la computer când e mâhnit puternic tastează foarte repede şi cu mult avânt, deci, bate clapele ! De-aia aş şi vrea un pian, dar nu-mi încape pe uşă, amuzantă poveste.
9. Creion, pix, stilou sau pană ?
În ciuda faptului că sunt extrem de old-fashioned, nu folosesc pana, deşi aceeaşi problemă cu uscatul vârfului o am şi cu stiloul meu preferat. De ce scriu cu stiloul ? Pentru că tot cu el şi desenez. Fac grafică liniară, să spunem, cu un stilou cu peniţă gigantic de subţire. Până acuma aveam multe stilour chinezeşti, pentru că în general au peniţe pe care nici nu le vezi cu ochiul liber, dar de multe ori se blochează, ca şi actualul, care este de o banalitate pură, şi pătează totul. N-am mai folosit pentru că din 10, toate aveau câte un defect, aşadar m-am dat bătută. Folosesc numai cerneală neagră, pentru că îmi place să pot vedea cum devine maronie cerneala pe hârtie când e pe terminate, iar contrastul pe foaia alba-gălbuie e mult mai armonic, chiar si melodic.
10. Dacă cine, de ce ?
Pentru că ştie să respecte oamenii şi opiniile lor, pentru că are o vastă cultură muzicală pentru vârsta sa, pentru că citeşte scrijelituri adevărate, nu doar Harry Potter (chiar dacă încă îmi mai plac şi mie cărţile), pentru că mă ia cu binişorul, nu mă oftică, ştiind prea bine cât de colerică sunt. Dar e musai să iasă din carapace şi să fie gentil. Şi pentru că are borcanul plin de vise şi voinţă să deschidă capacul şi să zboare cu ele, ţinând pasul !
Dar dacă nu ? Atunci îmi pun un mac după ureche şi mă uit la bucăţile mele de lut, le modelez şi îmi procur orişice am nevoie.