Viaţa plină de contradicţii dă cărţile pa faţă

Basu

1.Mniezo sau Dumnezeu.
Ai început uşor maliţios. Şi probabil te aştepţi să răspund la fel. Ei bine, nu am să o fac, din considerente pur personale. Dumnezeu, desigur. De ce? Pentru că NU mă declar ateu. Uşor rătăcit, da, poate. Dezorientat mai degrabă. Dar, în continuare, Dumnezeu. pentru că este de treabă, şi pentru că mi-a dat totdeauna ce am cerut. Şi ceream ce nu trebuie, sau cum nu trebuie, ori incomplet. Bunăoară, am cerut o femeie brunetă, cu ochi albaştri. Am primit-o, numai că aveam cererea incompletă. Uitasem să cer şi să fie de-aproape, măcar pe o rază de 100 de kilometri. Dincolo de asta, Dumnezeu, şi ca o simplă idee, m-a făcut să nu vreau să mor. Nu am murit de frică, gândindu-mă că "stai mă, că dacă e acolo sus, ce-o să zică? El mi-a dat o viaţă, şi eu o agăţ de-o sfoară?". Şi crede-mă, parcă uneori simt aşa, ceva, ca o mână d-aia părintească pe umăr, şi ceva îmi suflă în ureche "bă, nu-i bine".


2.Hai să vorbim despre...
Despre orice. Numai despre mine nu, e greu să mă povestesc în termeni decenţi. Despre lucrurile mărunte care fac viaţa mai frumoasă. Despre aşternuturi mototolite care miros a sudoare de el şi ea. Despre bâlciul în care ne zbatem, ca bâlciul lui Caragiale. Străzi murdare. Praf. Beţivi. Maşini turate. Motociclişti tâmpiţi. Fotbalişti fără creier, girofare. Sau hai să vorbim despre cum am impresia că în fiecare zi îmi crapă câte-un vecin. Vecinii mei sunt bătrâni, vârsta a 3-a spre a 4-a. Şi zilnic, o ambulanţă porneşte sinistru girofarul în faţa porţii. De fiecare dată, fac ochii mari, şi uit că nea Sile de peste drum e şofer pe ambulanţă. Girofarul îl porneşte doar ca nevastă-sa să ştie că a venit, şi să pună masa ori să ascundă bărbaţii de prin casă. Totuşi, senzaţia aia de cvartă mărită disonantă e oribilă, şi total contraindicată în special pentru mahmureală.


3.Călimani?
Ştii, toţi munţomanii au câte-un munte de suflet, numai al lor. Unii vor în Crai, alţii prin Hăşmaş, sau pe vreun pisc mic din Apuseni, de unde se văd satele adunate ca-n palmă.
Pentru mine, Călimanii rămân locul unde începi să te cunoşti pe tine însuţi, ca om. Un amestec ciudat de civilizaţie, exploatare cu sfredelul în inima muntelui şi pustnicie puţin mai sus. Încă din Topliţa, începi să-ţi vezi moralul la cote mocirloase, când pe marcajul de traseu scrie mare şi frumos "La monument-Vf. Retitiş, 9h-9 1/2 h". Începi să mergi,şi ai timp berechet să-ţi auzi gândurile. Nu este un traseu extrem de tehnic, şi trec pe lângă tine camioane cu cherestea. După fiecare cotitură, ai impresia că ajungi în creastă. Şi entuziasmul ăla de la începutul traseului se risipeşte uşor. Creasta este spectaculoasă, te aştepţi să vezi din clipă-n clipă cabana după pâlcul ăla mare de brazi. În schimb, găseşti doar un nou marcaj care-ţi spune că mai sunt 3 ore până la cabana meteo de la cota 2021. Ştii că trebuie să ajungi acolo, tragi de tine, să ajungi şi întreg, deşi mergi prin jnepeniş de-un stat de om. Nimic nu se compară, oricum, cu marea alpină pe care o vezi de acolo, de sus. Sau cu apusul şi răsăritul ăla gros, lăptos, pe care-l admiri pe terasa cabanei, în timp ce fumezi o pipă. Şi să nu-l uit pe domnul Alex, cabanierul. Undeva la 2 metri, 100 şi bine de kilograme, plete lungi, barbă, dar de o bunătate părintească. Singurul cabanier care, ştiind că venim, ne suna din când în când pe traseu, să vadă dacă suntem întregi. Şi care ne aştepta cu camerele încălzite, cu un aragaz cu butelie, să nu consumăm primusul, şi cu apă adusă din Vatra Dornei. Încă tânăr, vorbea cu noi cu "copii". Şi şi-a înscris pe cartea lui de vizită "Nihil sine Deo". Acolo, sus, e mai aproape ca noi toţi de Dumnezeu. Ba parcă şi eu, într-o noapte, văzusem acolo ochii albaştri ai Lui.

4.Dacă ai fi moldovean...
"Blugi am, geacă-mi cumpăr, oleacă de bataie ştiu, mâine plec la Bucureşti"
sau "unde sunteţi, oştenii mei? La Constanţa-n port, Măria Ta." Nu aş avea nimic cu mine. Şi poate aş fi olecuţî mai aprig la beutură. Nu-s xenofob, moldovenii sunt şi ei români. M-aş face rachet, sincer, mă ajută fizicul. ... aş da fuguţa în arhive, să văd dacă nu-s ceva strănepot de Movileşti, să iau ceva terenuri. Cu fraţii Buzescu s-a putut, nu?

5.Unde se ascunde poezia?
La mine sub pat. Zace într-o cutie de carton, şi e scrisă de Nichita, Arghezi, Neruda şi Bukowski. E un amalgam puţin cam incoerent, sunt conştient, dar de la fiecare am învăţat câte ceva. Se mai ascunde poezia şi în sânii ei, nedezgoliţi, tari. Am găsit multă poezie jucând v-aţi ascunselea în gări. Pe peroanele prăfuite, în dimineaţa aia în care stătea să plouă. Era aşa de multă poezie între mine şi ea, că o tăiai cu cuţitul. Şi poezia nu vroia să se mai ascundă, era sătulă, dădea pe-afară ca gheizerele.
Odată am găsit poezia hălăduind în cârciumă, bă! Şi să vezi ce beată era, abia se mai ţinea pe picioare, şi râgâia sinistru. De atunci, mă tot chinui să o scot afară, să o pun unde-i e locul. Şi bă, sunt zile când chiar nu-mi pasă unde se ascunde poezia, şi-aşa nu am cui o da, chiar dacă o găsesc.

6.Zaţul vieţii.
Sau ce rămâne după ce ai stors ce-i mai bun din viaţă, nu? Te miri cum din asemenea rahat, mizerie, ai stors o zeamă atât de bună. Partea faină tare e că , aşa cafengiu înrăit cum sunt, ştiu că dacă fierbi zaţul a doua oară, mai scoţi ceva colorat, care măcar miroase a cafea. Nu o să te trezească dimineaţa, numai o să-ţi de senzaţia aia de burtă plină cu un "ceva", să fii capabil să te târăşti toată ziua. Dacă am dat de zaţul vieţii? Am tot dat de el, de ceva vreme încoace, e nasol ca dracu, nici nu-mi vine să-l mai beau, e amar, slab, surogat, ca năutul prăjit şi fiert în loc de cafea. Mi-e dor mă, să-mi beau cafeaua aia tare, să o simt până-n ultima sinapsă cum nu mă lasă să dorm noaptea. Da' s-a închis cafeneaua aia bună, acum găsesc numai bodegi cu espresso îndoit cu apă.

7. Vodcomicină.
Adu-mi tu repede aminte că am fost păgân o vreme. Da, era panaceul universal, chiar credeam că vindecă orice, de la julituri la suflet. N-o să uit niciodată prima beţie cu vodka, era împuţita aia de Săniuţă la sticle de ulei, de jumate. Ne-a fost rău vreo 3 zile. Şi, pula mea, nu ar fi trebuit, e distilat din cereale, deci noi nu beam, ci doar mâncam într-un mod deosebit, aducând un aport caloric considerabil organismului. Sau mă înşel? În fine relaţia mea de prietenie cu vodka, vodcomicina, aşa cum o alintam, s-a terminat brusc, odată cu cariera mea de barman în club, odată cu primele ghionturi date de ficat, într-una din certurile lui cu pancreasul şi celelalte organe interne, pe motiv că se lăbărţase el pe juma' din cavitatea abdominală, nu mai ştiu exact, cert e că eu şi vodka ne cam ocolim când ne vedem, salutându-ne de departe.

8. Te-ai hotărât?
Eram hotărât de mult, numai că nu ştiam în ce fel. Acum ştiu, lasă să doară până se mistuie tot. Seppuku nu aveam curaj, la înălţime urc numai asigurat, aşa că era cam greu în modurile clasice. Vroiam să scriu un testament, dar mi-am dat seama că am ce lăsa în urmă doar dacă uitaţi voi lucruri, când veniţi pe la mine. Totuşi sunt nehotărât, dacă să mă halească viermii sau să mă perpelesc în flăcări. Oricât de mult îmi place mie căldura, parcă mi-e teamă să nu transpir. După ce că put a hoit, să îmi pută şi cenuşa a sudoare? Poi nu-i kusher.
Altfel ,sunt teribil de hotărât să fac numai ce trebuie, am pierdut nişte ani buni în care am făcut doar ce-am vrut, şi au ieşit toate pe dos.

9.Când deschizi sertarul biroului...
Găsesc în toată debandada aia, căreia eu îi spun ordine aleatorie voit controlată, înghesuite într-un colţ, câteva lucruri dragi mie. Unii, adică mama, le-ar crede mizerii, şi le-ar arunca , de-asta nu las pe nieni să îmi cureţe cocina aia. Un bilet, de fapt o jumătate de bilet de firobuz din Braşov, un bilet de tren pe mulţi kilometri, care nu-i al meu, şi un elastic roşu de păr. În rest , nimicuri, cred că mi-a înghesuit toată viaţa în sertarul ăla. Şi, menţionez cu mândrie, e acelaşi birou la care am învăţat să scriu. Sertarul ar spune multe poveşti, spre norocul meu nu poate vorbi, cu siguranţă m-ar face albie de porci, pentru că mult mi l-am luat drept coş de gunoi.

10.Unde te opreşti?
Dincolo de capăt. Mi-ar fi ruşine cu mine însumi, să îmi fixez limite. Câtă vreme am bocancii încă buni în picioare, pot să merg la nesfârşit. Dacă mi se tocesc picioarele, mă rostogolesc pe boaşe, şi tot trec dincolo. Să mă opresc undeva, ar însemna să-mi trăiesc restul ăsta de viaţă în genunchi.
Cu bune, cu rele, ai fi surprins să vezi cât poate să încaseze un om, şi încă să meargă, dintr-un autoatism tâmpit al lui "trebuie", dacă nu pentru el, ca un hedonist mizerabil ce este, atunci măcar pentru ceilalţi, care îl susţin ca la un maraton pentru cei cu nevoi speciale. Eu sunt în cărucior, împing la roţi, şi ei strigă de pe margine "Aleargă!". Ori am strabism, şi ei urlă " privirea-nainte!". Sau nu, mint! M-aş opri la o Ea în pat, o ea care să fie cuminte, frumoasă, şi să sforăie noaptea uşor.