luni, 27 decembrie 2010



Nichita Stănescu

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

P.S.: personal favourite

duminică, 26 decembrie 2010



Guillaume Apollinaire

Podul Mirabeau

Iubirea ni se duce şi Sena înainte
Sub podul Mirabeau
Cumva să-mi mai aduc aminte
După mâhniri veneau plăceri ţii minte

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Stam mână-n mână tot mai aproape
Când jos clipesc
Sub podul braţelor pleoape
Şi ochi eterni ai obositei ape

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Iubirea noastră apă somnolentă
Se duce-aşa
Viaţa e prea lentă
Şi ah Speranţa prea e violentă

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Fug zilele şi nu mai ştim încotro
Cu timpul dus
Şi cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge curge sub Podul Mirabeau

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

sâmbătă, 25 decembrie 2010

De ce am fi fericiţi pe 25 decembrie?

Azi au murit Tristan Tzara, Joan Miro, Charlie Chaplin şi James Brown. Trebuie neapărat să ne reevaluăm priorităţile.

vineri, 24 decembrie 2010

Fac rabat de la genul de poezie cu care v-am obişnuit (doar pentru că e Craciunul). Aşa că-mi pun cenuşă-n cap şi vă prezint următoarea:



George Coşbuc

Crăciunul în tabără

(Pe Cîmpia Smîrdanului, 1877)

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.


Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul…

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete…

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie…

miercuri, 22 decembrie 2010



Fernando Pessoa

Acesta

Scriu simulând şi mint,
Zic ei. Dar nu-i aşa.
Eu pur şi simplu simt
Cu-imaginaţia.
Resping, deci, inima.

Ce-i vis sau ce m-apasă,
Ce n-am sau port voios,
Este ca o terasă
Stând pe-altceva, mai jos.
Iată ce e frumos.

De aceea când scriu spintec
Nimicu-n juru-mi stând,
Liber, chiar de-al meu cântec.
Grav, de ce nu-i nicicând.
Simt? Simtă ei-citind.

marți, 21 decembrie 2010



Pablo Neruda

Cine moare

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

duminică, 19 decembrie 2010



Salvatore Quasimodo

Bocet pentru Sud

Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă...
Inima mea e-acum pe-aceste pajişti
în aceste ape înnorate de ceţuri.
Am uitat marea, grava
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roşcovul tremură în fumul miriştilor,
am uitat pasul bâtlanilor şi al berzelor
în văzduhul verzilor podişuri
pe pământul şi fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Oh, Sudul e obosit să tot târască morţi
pe malul mlaştinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanţuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieţii săi se întorc pe munţi,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roşii, încă roşii, încă roşii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Şi seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, şi aici îţi repet
absurdul meu contrapunct
de duioşii şi de furii,
un bocet de iubire fără iubire.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Aolo

Facebook e ca elefantul din sufragerie...prea mare să nu vorbeşti despre el. Aşadar, celor care folosesc unealta asta blestemată le adresez următoarea întrebare: Nu vi se pare dubioasă treaba aia..."My year in status" ? Vorbesc în necunoştinţă de cauză, dar bănuiesc că trebuie doar să accesezi aplicaţia şi să dai ceva de genul "accept" sau "deny" când te întreabă dacă vrei să publice rezultatul şi deodată îţi apar toate statusurile tale din timpul anului puse la un loc. Chiar nu i se pare nimănui ciudat că îi sunt stocate până şi statusurile de pe facebook? Da...fac parte din cercul vicios, dar măcar încerc să-mi minimalizez urmele de pe net (lucru aproape imposibil). Fratele cel Mare te priveşte frate...

vineri, 17 decembrie 2010


Lawrence Ferlinghetti

Constantly Risking Absurdity

Constantly risking absurdity
and death
whenever he performs
above the heads
of his audience
the poet like an acrobat
climbs on rime
to a high wire of his own making
and balancing on eyebeams
above a sea of faces
paces his way
to the other side of the day
performing entrachats
and sleight-of-foot tricks
and other high theatrics
and all without mistaking
any thing
for what it may not be
For he's the super realist
who must perforce perceive
taut truth
before the taking of each stance or step
in his supposed advance
toward that still higher perch
where Beauty stands and waits
with gravity
to start her death-defying leap
And he
a little charleychaplin man
who may or may not catch
her fair eternal form
spreadeagled in the empty air
of existence

marți, 14 decembrie 2010

Observaţie

http://dexonline.ro/definitie/tigani


De văzut punctul 3 al explicaţiei.

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.
Am scris un articol. L-am şters.

luni, 13 decembrie 2010


Vladimir Maiakovski


Atitudine faţă de domnişoară

În acea seară se decidea-
vom ajunge sau nu amanţi?-
era întuneric,
nimeni nu ne vedea.
Eu mă aplecai cu adevărat,
şi, într-adevăr,
aplecându-mă,
i-am spus:
"E foarte abrupt al pasiunilor abis-
fiţi bună,
feriţi-vă.
A vă feri,
fiţi bună.
E prea sus".

duminică, 12 decembrie 2010

Re:

Îmi venise o idee. Genială în simplitatea ei, mă gândeam eu. Dar, evident, nu este revoluţia la care mă aşteptam. Mă gândisem să rup ritmul clasic, anost, destul de întunecat al blogului cu câte o poezie aleasă după îndelungi deliberări şi postată o dată pe săptămână, duminica. Răsfoind eu internetul, am mai găsit 2 bloguri ce se ocupă cu astfel de trebi (nu vorbim de cele exclusiv poetice că deh, altă rasă). Sunt convins că-s mai multe şi tocmai de aceea eram pe punctul de a renunţa la idee, însă apoi "literatorul" din mine a urlat: Cu cât mai multe, cu atât mai bine! Rău n-are a face. Aşadar, după plac, după chef, duminica vine câte o poezie de limbă română, engleză, franceză sau miscellaneous pentru sufletul fiecăruia. Începem cu un român (dubios) de-al nostru , c-aşa-i fain.

Saşa Pană

Manifest

“cetitor, deparaziteaza-ti creierul!”


strigat de timpan
avion
t.f.f.-radio
televiziune
75 h.p
marinetti
breton
vinea
tzara
ribemont-dessaignes
arghezi
brâncusi
theo van doesburg
uraaaa uraaaaaa uraaaaaaaa

arde maculatura bibliotecilor
a.et p. Chr. n.
123456789000.000.000.000.000. kg.
sau îngrasa sobolanii
scribi
aptibilduri
sterilitate
amanita muscaria
eftimihalachisme
brontozauri
Huooooooooooooooo

Combina verb
abcdefghijklmnopqrstuvwxyz
= arta ritm viteza neprevazut granit

guttenberg reînvii



L.E.: Mi-am revăzut mental biblioteca de poezie. M-am gândit mai atent la abilităţile mele organizatorice. Mi-am amintit de firea mea instabilă. Nu va fi o singură poezie pe săptămână. Vor fi de câte ori am chef. Probabil vor apărea constant în următoarele zile, iar apoi mai rar. Aşa cum am făcut cu orice altceva a apărut pe acest blog şi de fapt cu orice în viaţa mea. Mă duc să iau o gură de vodkă.

vineri, 3 decembrie 2010

You Fit Into Me

by Margaret Atwood


you fit into me
like a hook into an eye

a fish hook
an open eye

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Altfel

Filmele documentare despre al-II-lea război mondial (fără majuscule) prezintă în general evenimente, tactici, arme. De multe ori se pierde componenta Umană care ar trebui, de fapt, să fie punctul central al oricărui conflict, căci fără Oameni n-ar fi posibil şi pentru că Oamenii sunt cei mai afectaţi. Aceste lucruri n-ar trebui abordate "tehnic", ci Uman, pentru a putea fi evitate pe viitor. Iată şi imaginile ce-mi susţin peroraţia.

joi, 25 noiembrie 2010

oameni buni

despre răul preferat

zum

e mieros, lingusitor si are mii de fetze. isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional [ah, slabiciunile ticalosilor!]. unii l'ar numi bun politician. ca orice "villain" care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. mult timp habar n'ai daca e bun sau rau. sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand'si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce'i sta in cale.

ti-l imaginezi fara probleme intr'un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr'o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. inegalabil.

il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

dragoş c

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

"http://img12.imageshack.us/i/dragosz.jpg/

cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei "constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

http://img46.imageshack.us/i/cinesseur.png/

utopia balcanică

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

http://img841.imageshack.us/i/utopia.gif/

vancu

daca la intrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am raspuns Pardaillan, ratiuni de simetrie afectiva [dar exista oare o simetrie a inimii?!] cer ca superoul detestat sa fie, fara doar si poate, Fausta. malefica precum Richelieu, meschina precum Mazarin, nu mai putin brava decat Pardaillan-fils [imi aduc aminte si acum cu inima stransa de scena in care se dueleaza aproape de la egal la egal], frumoasa ca... [aici e greu sa-i gasesc egal, pentru ca pur si simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului], papesa [la propriu] si ghiavolita [nu tocmai la figurat], iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeasi patima cu care-l ura, asasina a tatalui copilului ei [ghici ciuperca!] – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe langa ea, ...celuloid. cat despre vampele si trampele nu celuloide, ci curat celulozice, sa fim seriosi – Milady Clarick de Winter e pe langa ea o scumpitica, Madame Thénardier o sadica... sadea, nici mai putin, dar nici mai mult de atat, iar Caterina de Medici o biata regina rascoapta, chinuita deopotriva de menopauza si de amorul tirziu pentru astrologul Ruggieri. e groaznica si seducatoare femeia asta, raul pur si dur, si probabil ca ea mi-a furnizat primul set mai acatarii de intrebari metafizice: cum se face ca manifestarea istorica a Raului are drept reactiune o manifestare nu mai putin istorica a Binelui? e obligatoriu ca orice Fausta sa-si aiba Pardaillanul? e cel din urma, prin urmare, un fel de creatie a celei dintai? deci, dupa cum patratul logic ne invata ca adevarul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rau? de ce da? sau de ce nu? iar copilul Faustei cu Pardaillan cade in categoria Binelui ori a Raului? si cum de sunt cele doua miscibile?

citeam, cum am spus si in Dilemateca, ultimele volume ale sagai Pardaillenilor in paralel cu Monadologia. cred ca se vede si din intrebarile de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. de fapt, cred ca de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru ca, detestand-o fascinat pret de doua-trei mii de pagini, mi-am gasit teodiceea personala. a fost, care va sa zica, prima mea femeie metafizica!

mihaela ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi... Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain's ass!

http://img521.imageshack.us/i/ursao.jpg/

milf + petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

zamo.ca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de "creative destruction" este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

subteranienii

nu doar minunile "nu au chip si nume", ci si raul insusi. masinaria aia infernala din cartile lui Kafka. asta e "ticalosul perfect": omniprezent si toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului insusi. fara explozie. fara o Hiroshima sau un Cernobal. fara teorii.

capricornk13

my favourite bad guy is Rhett Butler. imi place pentru sinceritatea raului din el.
daca as putea sa fiu la fel de rea ca Rhett, in sensul de a trai cu atata pasiune intelegand... as spune ca nothing else matters.

micawber

n-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. totusi, sub coercitiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf si Petrov. de ce? din patriotism zgandarit, de buna seama. sa nu uitam cum se termina Vitelul de aur. Ostap incearca sa treaca granita in Romania, in vreme ce din buzunare ii curg verighete, lanturi si bratari si rosteste „clar“: Traiasca Romania Mare! unde mai gasiti, in toata literatura universala, un asemenea strigat venind de la un strain?

jokerman

Nurse Ratched. nu mi-a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a-i pastra constiinta de sine. a-l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

http://img339.imageshack.us/i/jokeryj.jpg/

adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare :]

caligraf

personajul care domina galeria mea de Rai Preferati e celebrul Omulet din Subterana, aparut pentru prima oara in poemul Sebastian in Vis de Radu Vancu, crescut apoi pina la statura mitului literar. dupa cum se stie, nano-antropologia subteraniana a emis nenumarate ipoteze incercind sa explice de ce Omuletul vrea sa devina Supra-Omulet, cu orice pret [chiar administrind copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca sa aiba toti rahitism si nanism si el sa ajunga “overlord in lumea liliputa”]. astfel, Omuletul ar fi ”bolnav” [Dostoievski 1864], ”intr-un fel” [Zum 2010], ”rau, dar nu fundamental rau” [Caligraf 2010]. eu mi-l simt un pic apropiat pentru ca rautatea lui mi se pare un produs derivat al dorintei lui, [nano]omeneasca in fond, de a fi mai inalt decit e. si mi-e mila cind i se pregateste un ceai de valeriana, apoi inca unul, ca sa se potoleasca cu fitiielile hipercinetice intre Subterana pentru Omuleti si cea pentru Supra-Omuleti. din experientele din subterana mea, stiu ca efectul valerianei nu tine prea mult.

bughi mambo rag

in general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. e vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ["Gay Purr-ee"], un motan parizian, distins, [aparent] amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. am revazut relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva...

http://img535.imageshack.us/i/bughi.jpg/

claude

daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'he was the guy who smashed my car up. It was brand-new. then he backed up over my mother's wrist. she's elderly, and uses her wrist a lot.' [Zelig, Woody Allen, 1983]

poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n'am inteles prea bine in ce fel.

bola de nieve

Jack Nicholson - Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din Eastwick"]

e impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. ranjeste scandalos si irezistibil. terorizeaza o comunitate de nesuferiti. trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. si daca are chef, poate sa si zboare. gotta love the horny little devil.

http://www.youtube.com/v/NZ2IRuCe1NQ?fs=1&hl=en_US&rel=0

anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

http://img340.imageshack.us/i/anda.jpg/

dreaming jewel

Rebecca de Winter

e o absenta ce se simte ca o prezenta: despre ea se tace atat de asurzitor ca te dor timpanele. o reconstitui ca pe un puzzle din tresaririle de suferinta ale celor ce au cunoscut-o, incerci s-o intelegi, dar, chiar cand i-ai refacut fiecare miscare si cuvant, motivatiile ei iti scapa printre degete, nu stii cine e, dar o presimti ca pe o silueta nefasta la capatul tuturor cararilor pe care dai s-o apuci.

si, cand o declari invinsa definitiv, iti da o ultima lovitura, exilandu-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

doamnelor si domnilor, Rebecca, deja moarta la inceputul romanului lui Daphne du Maurier: a trait cum a avut chef, a murit in propriii ei termeni si a reusit ca inclusiv dupa aia sa dea peste cap vietile celor lasati in urma.

khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i'm only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i'm doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

tlon

Moxica + The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur, dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel, acelasi lucru minunat.

http://www.youtube.com/embed/nClb_gcFpiU"

marți, 16 noiembrie 2010

Amintire

Faimoasa mea memorie îmi spune că s-a întâmplat în septembrie anul trecut. Surse ceva mai autorizate spun că la mijlocul lui august, acelaşi an. Oricum n-are importanţă. La 7 dimineaţa se deschide barul din gara Buşteni. După o noapte petrecută în "camera de comandă" a gării prin amabilitatea şefului de tură Laurenţiu (?), m-am grăbit să fiu primul client. Cafea nisipoasă, afară destul de rece, iau şi o vodkă. Cuprins de nostalgie şi nerăbdător cu privire la iminenta întâlnire cu vechiul OM care speram să nu fie învăluit în ceaţă, îmi dau seama târziu că mă holbez tâmp la bărbatul în vârstă de la masa de alături. Bea tot vodkă. 2 lei/50ml. Păr grizonat, nu prea lung, dat pe spate, cămasă bleu băgată-n blugi de culoare deschisă, burtă, destul de masiv, nu gras, nebărbierit de cam o săptămână, pantofi negri. Îmi aminteşte de cineva. Îl văd destul de încurcat, neştiind cum să-mi evite privirea. Mi se pare că-l cunosc, şi sunt decis să nu mă las până nu aflu cine e. Se ridică, merge la bar - merge drept, nici urmă de cocoaşă, umple paharul, se întoarce la masă. "Dacă vrei să vii la masă cu mine, vino." Mă aşez la masă cu el. Inginer din Bucureşti, pensionat, a vândut apartamentul cu 4 camere din Romană, şi-a luat casă în Buşteni, îi place viaţa de acum. Bea doar dimineaţa, dar niciodată până se îmbată. Băiatul lui i-a zis că-i nebun că a dat apartament aşa fain, dar de câţiva ani, parcă-i place să vină 2-3 zile pe lună la munte fără să-şi facă griji de cazare. Inevitabilul se produce: "De ce te holbai aşa la mine?". *vizibil încurcat*: "Păi...îmi amintiţi de cineva. În-încercam să-mi dau seama de cine...acum am realizat...un...poet care-mi plăcea foarte mult într-o vreme...". "Bukowski? Ştiu...de asta mi-am lăsat barbă."

duminică, 14 noiembrie 2010

Pizza ieftină

Într-un bar în care se joacă biliard au băgat pizza. Afişul spune aşa: "...dute la bar şi ia-ţi o pizza." Pentru cei care n-au înţeles, scrie şi-n engleză: "Order to the bar."

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Evrika!

Suntem, pentru prima dată după multă vreme, în rând cu lumea. Se tot micşorează proverbiala distanţă de 50 de ani ce ne desparte de SUA. Apar tot mai multe semne de civilizaţie. Ţara se modernizează văzând cu ochii. Revenim la gloria din anii interbelici. România funcţionează! Azi dimineaţă, premierul Boc a inaugurat 10 km de autostradă...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Ei bine...

...doar un link: http://www.contactcultural.ro/node/59
Mulţam fain Strelnikov

miercuri, 3 noiembrie 2010

marți, 2 noiembrie 2010

Iar de criză

Antreprenorii de pompe funebre se plâng că după ce că e criză şi unii oameni îşi fac singuri sicriele, vara asta a mai scăzut şi mortalitatea. Băi, românii ăştia fură în prostie. Nici după ce mor n-ar da un ban. Apropo de "corporate greed". Se consolează săracii cu gândul că iarna e sezon de vârf din cauza frigului şi a faptului că se mănâncă mult şi speră să recupereze!
Mă rog, oarecum adiacent subiectului, a murit Mihai Chiţac.

luni, 1 noiembrie 2010

Hai românilor!

Luminiţa Huţupan a fost nominalizată alături de alte 3 regine ale semicercului la titlul de cel mai bun portar de handbal din lume. Voturile se acordă on-line, pe siteul IHF, aşa că în afară de perfomanţele sportive va conta şi mobilizarea cetăţenilor din ţările respective. Cum noi, ca români, ne pricepem la petiţii, comentat pe net, scris aiureli, haideţi să facem o pauză de 3 secunde de la activităţile zilnice şi să o votăm pe Luminiţa. Merită. Am zis!
Se votează aici

L.E.: E trecută drept Luminiţa Dinu. Uitasem să precizez. Mersi Ciucaş.

luni, 25 octombrie 2010

panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.
"Dintr-un timp fără timp". Nori, atmosferă apăsătoare. Problemele oamenilor par mai mari acum. Egocentrism = legea junglei. Care pe care.
O adunătură de hiene. Vom ajunge să ne devorăm reciproc sentimentele. Ex-libertate, acum înrădăcinată într-o conştiinţă măsurată în ml.
Frică în faţa paginii albe.
panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.
Angoasă. Frumosul e fierbinte. Mereu se încheie la fel - rămâne zaţ şi o amintire rece. Încerci să-l resuscitezi mereu. Revine la viaţă...rezistă 1-2-3 ore, apoi iar cade.
Întoarcerea la locul crimei.
panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.

duminică, 24 octombrie 2010

The Trylon


by Tony Towle


Death on the Great Plains was delivered
in stunning hues—arrows, carbines, lances, sabers
creating patches of crimson, visible or implied,
and those so designated would bite the dust.

Urban death was somber and chilling—
a gray encounter in an alley or stairwell,
or an ominous silhouette
emerging from the depths of a bedroom closet
very like one’s own;

for it was apparent that anyone could be prey
for bullets, knives, or strangulation
and the possibilities would resonate
long after the big metal doors
were thrown open at the back of the theater
and we came out from the shadow of black and white
and a plot wrapped up a few moments before
to the ordinary colors of a Saturday in 1940s Queens,
where the resolution seemed a good deal less than clear.

http://poems.com/poem.php?date=14906 ; thanks to Ludmila Martanovschi

joi, 21 octombrie 2010

Ciclic

Îmi place toamna. Şi joncţiunea cafelei cu rom. În coordonare cu latakia şi praful de pe gânduri. Vremea cugetărilor profunde a trecut.

"The possibility of physical and mental collapse is now very real. No sympathy for the Devil, keep that in mind. Buy the ticket, take the ride."

luni, 18 octombrie 2010

marți, 12 octombrie 2010

Retrospectiv

Duminică, 25 ianuarie 2009, proclamam sus şi tare că mă las de fumat. Un an şi 9 luni mai târziu fumez câteva pipe pe zi şi 5-10 ţigări. Adicătălea mult. Cosmin fumează. Alex fumează.

marți, 21 septembrie 2010

În încheiere

“There will always be something to ruin our lives, it all depends on what or which finds us first. We are always ripe and ready to be taken.” (Charles Bukowski)

miercuri, 15 septembrie 2010

Ca la Brăila

Într-un spital are loc o şedinţă a colegiului director în care se va decide procentul reducerii salariilor. Imaginile de la tv prezintă medici şi asistente îmbrâncindu-se destul de violent cu forţele de ordine care le interzic intrarea în spital. Cineva cade pe scări. Un paznic primeşte o palmă. Încă unul. Un jandarm împinge o femeie pe scări. O doamnă plânge. A fost lovită de un agent. Nu-s imagini din Grecia, ci din Brăila. De fapt, dacă aş face parte din personalul sanitar cu siguranţă aş proceda la fel, pentru că dacă stai în căldură 4-5 ore în faţa Palatului Parlamentului nu rezolvi nimic. Supărarea lor vine din faptul că după ce s-au tăiat clasicele 25%, urmează încă o tăiere de 15%. Ca să nu mai lungim vorba, o asistentă ar ajunge, teoretic, la 300 de lei. 'nainte!

luni, 6 septembrie 2010

Adevărat grăieşte


Academia Caţavencu explică pe 1 septembrie o fotografie în felul următor: "Raed Arafat, un medic care respectă cu stricteţe învăţăturile lui Hipocrat, şi Cseke Attila, un ministru care conduce Sănătatea românească după învăţăturile lui Malpraxis."
Adevăr, mare adevăr. Crunt adevăr.

P.S.: Mi-am permis să public o fotografie din colecţia proprie, nu pe cea din Caţavancu. Attila Cseke e în stânga, în picioare.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Am decis

Un roman nu te poate păcăli cu privire la momentul finalului său decât foarte greu. Degeaba îţi aruncă idei, indicii. Degeaba îţi vine să crezi că totul s-a sfârşit în clipa în care unul dintre personaje te anunţă. Degeaba te ghidează naratorul, indiferent de gradul de iscusinţă cu care a fost înzestrat, către ultima strigare. Trebuie doar să cântăreşti cartea cu privirea şi vei vedea că mai sunt încă 200 de pagini.
Doar 2 excepţii: finaluri multiple, ori timp îndelungat de gândire după ce coperta 4 a stins lumina.

vineri, 3 septembrie 2010

Am obosit

miercuri, 25 august 2010

Poveste lungă cât un metru de bere

Ciucaş

Eu mă exprim cel mai bine prin muzică. Mă rog, muzică făcută de alţii, şi am să răspund la fiecare întrebare şi cu câte o melodie.

1.Chiar crezi?
Eu cred…. Eu cred în mine, cred în forţele proprii, chiar dacă sunt un pesmist desăvârşit. Dar toată treaba asta cu pesimismul până la urmă e bună. E o stare pregătitoare. Te pregăteşte psihic pentru clipele în care până la urmă “cazi” de undeva şi te ajută să suporţi mai uşor durerea, pt că atunci când se întâmplă, ajungi să spui “ Eh…asta este! Ştiam că aşa o să se întâmple….Mai încercăm!” iar dacă este un success…crede-mă nu există om mai fericit decât tine. Pe când dacă eşti pozitiv de la început, atunci când ai “căzut” dezamăgirea este atât de mare încât greu mai “schimbi de drum” şi dacă totuşi reuşeşti … rămâi doar cu zâmbetul ăla tâmp pe faţă “da cum…nici nu se putea altfel”. Merge pentru mine, nu mă interesează de alţii.Cât despre cealaltă credinţă - nu, chiar nu cred ! Cred în mine. În forţele proprii. Ce zei, ce prieteni imaginari( Dumnezeu, Sf.Duh şi Gisăz), ce satana, iad, rai, valhalla, midgard, asgard, helheim etc.....toate sunt poveşti nemuritoare, începuturile daca vrei să le numeşti aşa, dar ele au un rol mult mai important. Nu acela de a crede în ele şi a ridica clădiri pentru ele. Trebuie sa extragi esenţa, moralele, şi să înveţi din greşelile lor. Poţi să-mi spui cum vrei tu, nihilsit, eretic, nu-mi pasă, există unul singur pentru fiecare, sunt 2 miliarde de dumnezei pe pământ.
http://www.trilulilu.ro/LostSpiriT/02bd40b08e89e9
http://www.trilulilu.ro/LostSpiriT/32ae9a8914ecfd

2.Marea are suflet?
Nu unul … mii sau milioane de suflete. Nu ştiu … pot compara marea cu o femeie, este mult mai simplu. Poţi compara orice cu o femeie, şi asta nu o spun pt a face o femeie să se simtă prost, nu…. Imi place reacţia femeilor atunci când sunt comparate cu o alta femeie.
Marea… marea este cum am spus, exact ca femeia, sau… ca relatia dintre barbat femeie. Sunt zile în care te trezesti plin de energie, ai chef să faci orice, să vorbesti orice cu oricine şi indiferent ce ţi-ar spune nu te-ai supăra, iar marea este calmă, soare afară, căldură sau nu, oricum, simţi că merge bine (asta este partea în care amândoi sunt fericiţi). Sunt zile în care nu poţi să faci nimic, dar ea…este la fel ca mai sus, primitoare .
Sunt zile în care tu te simţi bine iar ea e putin “ofticată”,te îmtâmpină cu valuri, ploaie, furtună….Te simti oarecum vinovat că nu i-ai zâmbit cu o zi înainte. Toate se rezolvă pana la urma, dar şi cand vine ziua cand e suparată rau…păi nu-ţi mai trebuie nimic, cateva zile, ori …ajungi să spui ca nu-ţi mai trebuie toată viaţa. (nu se diferentiază prea mult de femei… nu ? Poate că singura diferenţa ar fi aceea că … femeile fac mult mai multă spumă atunci când eşti pe alta.)
Marinarii bătrâni spun să nu stai cu spatele la mare pentru că întro zi o să-ţi întoarcă şi ea spatele. Superstiţii sau nu, pâna la urmă marea trebuie respectată, dar ca orice femeie îşi mai ia şi ea niste înjurături, ca altfel nu se poate. Este ca o relatie, mai mult te “zguduie” ea, iar tu stai acolo şi-ţi vezi de ale tale.
“Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea!” oh da… mare adevar. Deşi recunosc… până să apară versul la Dacia, nu ştiam de el, dar ştiam ce vreau sa fac, stiam că sunt liber, şi chiar vreau sa cred ca am fost mult mai liber decât restul omenilor pe care-i cunosc. Mă întrebai atunci de ce iubesc marea, nu ştiam să dau un raspuns elocvent. Acum o iubesc pentru ca sunt liber, deşi sunt sigur că în câţiva ani vom ajunge la un partaj.
http://www.trilulilu.ro/LostSpiriT/54d28ce16087c9

3.Rom sau vodkă?
Rom doar cu bere. Vodkă doar cu apă tonică, simplă beau mai rar. Indiferent ce zice lumea “ nu bei whisky, vodka simplă, rom -sau mai ştiu eu ce băuturi d`astea- nu eşti bărbat.” rămân fan bere. Berea, combinată cu vodka, vişinată, vin şi o ţuică de prune, de le amesteci într-o halbă, face căt toate whisky-anele. Dar cel mai bine este câte una în fiecare zi şi e toata lumea fericită. Acum mi`ai facut poftă de rom.
http://www.trilulilu.ro/dutz1981/0e869ebade8b2e

4.Dacă zic Bucureşti...
Dacă zici Bucureşti… mă gândesc întotdeauna la prima fată pe care am iubit-o cu adevărat. Şi a ţinut câţiva ani.
Acum…daca spun eu Bucureşti, mă gândesc la trenuri, concerte, oameni veniţi din toată ţara pt facultate, aglomeraţie, mizerie, revoluţie.
Cred că sunt mai multe de spus, dar sincer nu mă atrage cu nimic oraşul ăsta. În afară de faptul că merg cu trenul până acolo…nimic.
http://www.trilulilu.ro/n_nenea/7db4c769924a86

5.Ce au de ascuns clovnii?
Clovnii de fapt cred că ascund tristeţea, în spatele machiajului, şi al hainelor viu colorate. Toţi suntem nişte clovni până la urmă. Toţi zâmbim, rândem, facem glume, ori facem chestii caraghioase la beţie (pt că atunci un om din afara circului devine şi el circar fără să vrea) dar până la urmă nici cei mai buni prieteni nu ştiu ce se ascunde în spatele acestor zambete.
http://www.trilulilu.ro/LostSpiriT/9a3b2a86b5bf88

6.Dacă ştergi praful de pe Revoluţie ce găseşti?
Ştergi praful… ce găseşti?! Găseşti o ţară vie, găseşti o ţară care a fost sute de ani grânarul Europei şi nu numai, găseşti înca… o ţară bogată, că de mai mult de 2000 de ani toată lumea a furat ce a putut din ea şi înca se mai poate fura.
De fapt găseşti părinţi care şi-au pierdut “coloanele de sprijin”, găseşti copii care îl aşteptau pe tata, găseşti până la urmă peste toate astea un…zâmbet care a vrut doar să nenoroceasca tot ce era productiv. (Da, e vb de Iliescu).
http://www.trilulilu.ro/AliaX/05bb189f35556d
http://www.trilulilu.ro/folkforever/3b23407231d4d2
http://www.trilulilu.ro/laurastoica/701551338cb315

7.De ce folk?
Păi dacă nu folk… atunci ce altceva?
Folkul pt mine a fost “alfa”. Cu folkul a început tot, mai exact cu Vali Sterian, ca mai târziu să înceapă progresul, spre rock şi ramurile lui.
Când e vorba de folk, e ceva ce puţini oameni pot percepe. E vorba de ceea ce se întâmplă dincolo de omul de pe scenă, dincolo de chitara lui şi dincolo de versuri, adică în sufletul tău.
Folkul chiar dacă pare ceva uşor de făcut (ai o chitară, iei o poezie şi te joci-cred unii) sau de înţeles, nu e chiar aşa. Ca să inţelgi folkul, îţi trebuie ceva mai mult. Chiar nu pot exprima ce gândesc atunci când vine vorba de folk. Dar pentru mine fiecare piesă trezeşte simţaminte, pentru că-mi place să “leg” folk-ul de oameni, de clipe trăite, de locuri. Şi cred că treaba asta diferenţiază şi face folk-ul un gen de muzică mult mai greu de înţeles decât cred unii.
http://www.trilulilu.ro/acasandrei/d1c7ced7e68a8d : pentru că aşa s-a cam întâmplat.

8.Trăieşti?
(……şi-atît sînt viu cît ştiu că n-am murit.)
Trăiesc domnule trăiesc. Mai mult mai rău…dar trăiesc, deşi ştii cum e …nu poţi să ai tot ce-ţi doreşti. Eu trăiesc…dar nu trăiesc cum mi-aş dori cu adevărat.
http://www.trilulilu.ro/septimosaur/9e99ddd1a83eb6

9.Piatra Craiului?
Bineînţeles… din totdeauna m-au fascinat munţii ăia, şi stiu că daca mor..sunt două posibilităţi.. Ori pe mare, ori pe munte în Piatra Craiului.
Mă gândesc să mă reintorc în “crai” după ce-mi închei socotelile saptămânile astea.
Pentru mine muntele e munte, chiar dacă voi spuneţi:“că e frumos şi e altul sentimentul atunci când ajungi în vârf şi ai lângă tine iubita”, “că ma duc sa ma relaxez”, “că nu mă duc să fac maraton”.
Eu asa mă relaxez...merg, urc, cobor, mă caţăr....fac traseele cele mai lungi, aşa percep eu ideea “hai să mergem la munte”. Deci, să mergem nu să stăm. Cortul în spate, 2-3 ţoale de schimb, mâncare, bocanci, polara şi să merg, să dorm la refugii, să pun cortul în poiană chiar dacă mă cac pe mine de frică noaptea şi mă gandesc “aoleu e ursu`, aoleu e lupu` “.
http://www.youtube.com/watch?v=IHMxs26MC-M

10.Ce cauţi cu lumânarea stinsă?
Încă nu e stinsă. Mai pâlpîie aşa puţin. Încă mai caut oameni care gândesc, oameni cu bun simţ, oameni cu pasiuni comune şi bineînţeles …. : http://www.trilulilu.ro/LostSpiriT/db06ccb9449ed3

marți, 24 august 2010

Clar


Boschetar: Dă şi mie un leu domnu'...
Domnu': De ce mă? De ce? Să-ţi iei băutură???
Boschetar: Nu tre să mă justific faţă de tine.
Domnu': ...La...la...la muncă nu...la întins mâna... *pleacă îngândurat*

marți, 17 august 2010

Fără ghilimele

Ghilimei aşa cum e ea:

1.Femeie? De ce?
Fetiţă? Băieţel în deghizare?.... Oricum, femeie cel mai probabil din greşeală, din accident, din conspiraţia Universului, dintr-un simţ al umorului universal. Aş fi preferat vreo altă arătare, translucidă, vălurită, zănatică şi pe cât posibil plutitoare (marină şi aeriană, care măcar să ştie să facă pluta într-o mare sărată).

2.Bucureştiul ascunde...
Tot felul de grozăvii. Depinde de anotimp. Am o prietenă ne-bucureşteancă pentru care oraşul ăsta e plin de fantomele iubirilor trecute, i se plimbă pe Calea Victoriei, pe Magheru, pe la cinematografe... şi îi taie calea când mă mai vizitează...

Pentru mine Bucureştiul ascunde casa Iuliei, unde micul dejun e mereu o magie din altă lume, casa Mariei unde se întâmplă magie fotografică şi cu pisici, diversele bucătării în care am gătit vreodată clătite, omlete, prăjituri, diversele bucătării şi dormitoare unde am băut ceai cu ghimbir sau cu anason, ascunde cele mai geniale bunici pe care le cunosc, dintre care bineînţeles că a mea e pe locul I, apoi a Iuliei care îmi face gogoşi de fiecare dată când mă duc pe la ea... Bunica Mariei care parcă e din altă lume, o lume de mult pierdută a aristocraţiei educate în Franţa... Oraşul în care străbunicul meu restaura biserici şi în care, dacă stră-străbunica mea nu s-ar fi măritat (din dragoste!) cu un ofiţer sărac, pierzând astfel simpatia propriei familiii, aş fi putut fi încă o domniţă cu conace. Ca să vezi, Bucureştiul ascunde povestea despre cum ramura din care mă trag eu a familiei a preferat dragostea în defavoarea banilor şi iată-mă aici.

3.Norii fac ca cerul să aibă logică?
Numai Maria stie raspunsul la acest mister al Universului :)

http://grigph23.deviantart.com/gallery/#/djp3z2

http://grigph23.deviantart.com/gallery/#/d1d1wbz

http://www.flickr.com/photos/44800184@N02/

4.Ghilimele?
De la profesoara mea de română din liceu. Şi sunt ghilimei. Ghilimelele sunt doar un alt semn de punctuaţie, pe cand ghilimeii au devenit super-eroi, sunt alter-ego-ul salvator al tuturor vederilor trimise vreodată, de la malul mării sau de la malurile oraşelor necunoscute, ajunse sau neajunse la destinatar.

5.Viaţa ta e o carte. Cuprinsul?
Capitolul 1 - Povestea omuleţului de sticlă sau a copiilor născuţi duminica la prânz

Capitolul 2 - Povestea lebedelor sau de unde vine Eliza

Capitolul 3 (foarte lung) - Locul în care se întâlnesc toate poveştile posibile, existente şi inventate

Capitolul 4 - Ceva nou şi fascinant: mai există viaţă şi pe alte planete!

Ilustraţii

Capitolul 5 - Toto, I don't think we're in Kansas anymore...

Capitolul 6 - Toto, chiar dacă nu mai suntem în Kansas TREBUIE să găsim pe cineva care să vorbească aceeaşi limbă!

Capitolul 7 - Toto, clar nu mai suntem în Kansas, dar din fericire există viaţă şi acolo unde am ajuns...

Capitolul 8 - Vai,Toto, ce maci frumoşi...

Capitolul 9 - Toto, IAR nu mai suntem în Kansas!!!!

Capitolul 10 - Vai, Toto, ce maci frumoşi (bis)

Capitolul 11 - Hmmm...

Capitolul 12 - ? Urmează a fi scrise

6.Ce vezi când stai cu capul sub plapumă?
Înăuntrul minţii mele. Poveşti întregi despre vieţile mele paralele, despre vieţile mele alternative. Pe întuneric, sub plapumă, e locul unde îmi refac energia psihică pentru a doua zi, e un fel de poartă către o altă dimensiune, o dimensiune în care (eu) sunt şi fac tot felul de alte lucruri "epice şi memorabile", în care mediocritatea nu există... spre deosebire de viaţa reală. S-ar putea spune că trăiesc mai intens în capul meu decât în afara lui...

7.Spuma e pentru valuri cum e...
cum sunt florile din ceai pentru cana mea galbenă :)

8.Oraş?
Ascunziş.

sau

New York, Moscova, Ciudad de Mexico.

sau

Bucureşti, n-aş putea să-l părăsesc definitiv.

sau

9.Descoperiri?
La fix 25 de ani am descoperit că nu trebuie să salvez pe toată lumea.

10.Fularul multicolor?
Nu ştiu de unde ştii tu de fularul multicolor :) Primul fular multicolor mi l-am luat vara de la malul mării. Pe următorul l-am primit l-a schimb pentru primul, apoi l-am dat înapoi pe cel primit la schimb, iar pe primul l-am trimis să mai ţină de cald şi altcuiva pentru că avea prea multe amintiri în el. Al treilea şi ultimul mi l-a făcut cu mâna ei, de ziua mea, mama prietenei mele Belen şi mi l-a trimis tocmai din Estepa, Spania. Mi-e dor de iarnă, ca să-mi pot purta fularele...

duminică, 15 august 2010

Ca şi chestie

În limba turcă bok înseamnă rahat. Dar nu de papa.

vineri, 13 august 2010

Nu-i chiar aşa greu de crezut

Ies din magazin. Am o doză rece de bere în mână. Mă îndrept spre intrarea în scară. În dreapta mea un grup mare de pensionari de ambele sexe stau îngrămădiţi în faţa zidului. Mă opresc. Îi privesc cu atenţie. Încerc să-mi amintesc dacă era vreun afiş pe partea asta a blocului. Nu-mi vine nimic în minte. Aşteaptă liniştiţi, dar îngrămădiţi ca un grup de bivoli ce încearcă să-şi apere puietul în faţa unui atac al carnivorelor. Dar nu văd posibilii lei... . Încă încerc să-mi dau seama ce face grămada de carne veche cu o vărstă totală de aproape 900 de ani în dreptul zidului. Atunci văd. De pe scări, din spatele lor, apare un individ la vreo 50 de ani cu un pachet voluminos deasupra capului. Îşi face cu greu loc printre pensionari. Mulţimea începe să se mişte neregulat. Apar primele îmbrânceli. Aud o înjurătură. Privirea mi se luminează. Îmi vine să-mi fac cruce. În schimb, scap un râs idiot. Străinul trânteşte pachetul pe un fel de raft(de care evident, uitasem) agăţat de perete şi pleacă făcându-şi loc cu coatele. A venit "Adevărul de Seară".

miercuri, 11 august 2010

Ai dracu de intelectuali

Citesc în ediţia on-line a unui ziar un alt articol despre situaţia Editurii Curtea Veche. Cum îmi place să fac în asemenea situaţii, arunc o privire şi peste comentariile de sub articol, în cazul de faţă în jur de 50. Certurile din comentarii deviază de la subiect şi un individ spune: "nu sunt un intelectual. dar constat ca 90% din intelectualii romaniei, nu numai ca sunt analfabeti, ei sunt: trantorii ce pretind salarii fara munca, daca aceasta tara merge prost, nu sunt altii de vina decat acesti asa zisi intelectuali. cel ce a descoperit ca intelectualii romani nu sunt buni de nimic, a fost ceausescu. de aceia derbedeii asa zisi intelectuali, au scapat de cel mai inteligent om."
Vin iar minerii. Nu că spun, dar vreau să zic (cum ar spune Ciucaş).

marți, 3 august 2010

De criză, de război

Suicide in the Trenches

Siegfried Sassoon


I knew a simple soldier boy
Who grinned at life in empty joy,
Slept soundly through the lonesome dark,
And whistled early with the lark.

In winter trenches, cowed and glum,
With crumps and lice and lack of rum,
He put a bullet through his brain.
No one spoke of him again.

You smug-faced crowds with kindling eye
Who cheer when soldier lads march by,
Sneak home and pray you'll never know
The hell where youth and laughter go.


L.E. : “Write drunk; edit sober.” ~Ernest Hemingway

vineri, 30 iulie 2010

Viaţa plină de contradicţii dă cărţile pa faţă

Basu

1.Mniezo sau Dumnezeu.
Ai început uşor maliţios. Şi probabil te aştepţi să răspund la fel. Ei bine, nu am să o fac, din considerente pur personale. Dumnezeu, desigur. De ce? Pentru că NU mă declar ateu. Uşor rătăcit, da, poate. Dezorientat mai degrabă. Dar, în continuare, Dumnezeu. pentru că este de treabă, şi pentru că mi-a dat totdeauna ce am cerut. Şi ceream ce nu trebuie, sau cum nu trebuie, ori incomplet. Bunăoară, am cerut o femeie brunetă, cu ochi albaştri. Am primit-o, numai că aveam cererea incompletă. Uitasem să cer şi să fie de-aproape, măcar pe o rază de 100 de kilometri. Dincolo de asta, Dumnezeu, şi ca o simplă idee, m-a făcut să nu vreau să mor. Nu am murit de frică, gândindu-mă că "stai mă, că dacă e acolo sus, ce-o să zică? El mi-a dat o viaţă, şi eu o agăţ de-o sfoară?". Şi crede-mă, parcă uneori simt aşa, ceva, ca o mână d-aia părintească pe umăr, şi ceva îmi suflă în ureche "bă, nu-i bine".


2.Hai să vorbim despre...
Despre orice. Numai despre mine nu, e greu să mă povestesc în termeni decenţi. Despre lucrurile mărunte care fac viaţa mai frumoasă. Despre aşternuturi mototolite care miros a sudoare de el şi ea. Despre bâlciul în care ne zbatem, ca bâlciul lui Caragiale. Străzi murdare. Praf. Beţivi. Maşini turate. Motociclişti tâmpiţi. Fotbalişti fără creier, girofare. Sau hai să vorbim despre cum am impresia că în fiecare zi îmi crapă câte-un vecin. Vecinii mei sunt bătrâni, vârsta a 3-a spre a 4-a. Şi zilnic, o ambulanţă porneşte sinistru girofarul în faţa porţii. De fiecare dată, fac ochii mari, şi uit că nea Sile de peste drum e şofer pe ambulanţă. Girofarul îl porneşte doar ca nevastă-sa să ştie că a venit, şi să pună masa ori să ascundă bărbaţii de prin casă. Totuşi, senzaţia aia de cvartă mărită disonantă e oribilă, şi total contraindicată în special pentru mahmureală.


3.Călimani?
Ştii, toţi munţomanii au câte-un munte de suflet, numai al lor. Unii vor în Crai, alţii prin Hăşmaş, sau pe vreun pisc mic din Apuseni, de unde se văd satele adunate ca-n palmă.
Pentru mine, Călimanii rămân locul unde începi să te cunoşti pe tine însuţi, ca om. Un amestec ciudat de civilizaţie, exploatare cu sfredelul în inima muntelui şi pustnicie puţin mai sus. Încă din Topliţa, începi să-ţi vezi moralul la cote mocirloase, când pe marcajul de traseu scrie mare şi frumos "La monument-Vf. Retitiş, 9h-9 1/2 h". Începi să mergi,şi ai timp berechet să-ţi auzi gândurile. Nu este un traseu extrem de tehnic, şi trec pe lângă tine camioane cu cherestea. După fiecare cotitură, ai impresia că ajungi în creastă. Şi entuziasmul ăla de la începutul traseului se risipeşte uşor. Creasta este spectaculoasă, te aştepţi să vezi din clipă-n clipă cabana după pâlcul ăla mare de brazi. În schimb, găseşti doar un nou marcaj care-ţi spune că mai sunt 3 ore până la cabana meteo de la cota 2021. Ştii că trebuie să ajungi acolo, tragi de tine, să ajungi şi întreg, deşi mergi prin jnepeniş de-un stat de om. Nimic nu se compară, oricum, cu marea alpină pe care o vezi de acolo, de sus. Sau cu apusul şi răsăritul ăla gros, lăptos, pe care-l admiri pe terasa cabanei, în timp ce fumezi o pipă. Şi să nu-l uit pe domnul Alex, cabanierul. Undeva la 2 metri, 100 şi bine de kilograme, plete lungi, barbă, dar de o bunătate părintească. Singurul cabanier care, ştiind că venim, ne suna din când în când pe traseu, să vadă dacă suntem întregi. Şi care ne aştepta cu camerele încălzite, cu un aragaz cu butelie, să nu consumăm primusul, şi cu apă adusă din Vatra Dornei. Încă tânăr, vorbea cu noi cu "copii". Şi şi-a înscris pe cartea lui de vizită "Nihil sine Deo". Acolo, sus, e mai aproape ca noi toţi de Dumnezeu. Ba parcă şi eu, într-o noapte, văzusem acolo ochii albaştri ai Lui.

4.Dacă ai fi moldovean...
"Blugi am, geacă-mi cumpăr, oleacă de bataie ştiu, mâine plec la Bucureşti"
sau "unde sunteţi, oştenii mei? La Constanţa-n port, Măria Ta." Nu aş avea nimic cu mine. Şi poate aş fi olecuţî mai aprig la beutură. Nu-s xenofob, moldovenii sunt şi ei români. M-aş face rachet, sincer, mă ajută fizicul. ... aş da fuguţa în arhive, să văd dacă nu-s ceva strănepot de Movileşti, să iau ceva terenuri. Cu fraţii Buzescu s-a putut, nu?

5.Unde se ascunde poezia?
La mine sub pat. Zace într-o cutie de carton, şi e scrisă de Nichita, Arghezi, Neruda şi Bukowski. E un amalgam puţin cam incoerent, sunt conştient, dar de la fiecare am învăţat câte ceva. Se mai ascunde poezia şi în sânii ei, nedezgoliţi, tari. Am găsit multă poezie jucând v-aţi ascunselea în gări. Pe peroanele prăfuite, în dimineaţa aia în care stătea să plouă. Era aşa de multă poezie între mine şi ea, că o tăiai cu cuţitul. Şi poezia nu vroia să se mai ascundă, era sătulă, dădea pe-afară ca gheizerele.
Odată am găsit poezia hălăduind în cârciumă, bă! Şi să vezi ce beată era, abia se mai ţinea pe picioare, şi râgâia sinistru. De atunci, mă tot chinui să o scot afară, să o pun unde-i e locul. Şi bă, sunt zile când chiar nu-mi pasă unde se ascunde poezia, şi-aşa nu am cui o da, chiar dacă o găsesc.

6.Zaţul vieţii.
Sau ce rămâne după ce ai stors ce-i mai bun din viaţă, nu? Te miri cum din asemenea rahat, mizerie, ai stors o zeamă atât de bună. Partea faină tare e că , aşa cafengiu înrăit cum sunt, ştiu că dacă fierbi zaţul a doua oară, mai scoţi ceva colorat, care măcar miroase a cafea. Nu o să te trezească dimineaţa, numai o să-ţi de senzaţia aia de burtă plină cu un "ceva", să fii capabil să te târăşti toată ziua. Dacă am dat de zaţul vieţii? Am tot dat de el, de ceva vreme încoace, e nasol ca dracu, nici nu-mi vine să-l mai beau, e amar, slab, surogat, ca năutul prăjit şi fiert în loc de cafea. Mi-e dor mă, să-mi beau cafeaua aia tare, să o simt până-n ultima sinapsă cum nu mă lasă să dorm noaptea. Da' s-a închis cafeneaua aia bună, acum găsesc numai bodegi cu espresso îndoit cu apă.

7. Vodcomicină.
Adu-mi tu repede aminte că am fost păgân o vreme. Da, era panaceul universal, chiar credeam că vindecă orice, de la julituri la suflet. N-o să uit niciodată prima beţie cu vodka, era împuţita aia de Săniuţă la sticle de ulei, de jumate. Ne-a fost rău vreo 3 zile. Şi, pula mea, nu ar fi trebuit, e distilat din cereale, deci noi nu beam, ci doar mâncam într-un mod deosebit, aducând un aport caloric considerabil organismului. Sau mă înşel? În fine relaţia mea de prietenie cu vodka, vodcomicina, aşa cum o alintam, s-a terminat brusc, odată cu cariera mea de barman în club, odată cu primele ghionturi date de ficat, într-una din certurile lui cu pancreasul şi celelalte organe interne, pe motiv că se lăbărţase el pe juma' din cavitatea abdominală, nu mai ştiu exact, cert e că eu şi vodka ne cam ocolim când ne vedem, salutându-ne de departe.

8. Te-ai hotărât?
Eram hotărât de mult, numai că nu ştiam în ce fel. Acum ştiu, lasă să doară până se mistuie tot. Seppuku nu aveam curaj, la înălţime urc numai asigurat, aşa că era cam greu în modurile clasice. Vroiam să scriu un testament, dar mi-am dat seama că am ce lăsa în urmă doar dacă uitaţi voi lucruri, când veniţi pe la mine. Totuşi sunt nehotărât, dacă să mă halească viermii sau să mă perpelesc în flăcări. Oricât de mult îmi place mie căldura, parcă mi-e teamă să nu transpir. După ce că put a hoit, să îmi pută şi cenuşa a sudoare? Poi nu-i kusher.
Altfel ,sunt teribil de hotărât să fac numai ce trebuie, am pierdut nişte ani buni în care am făcut doar ce-am vrut, şi au ieşit toate pe dos.

9.Când deschizi sertarul biroului...
Găsesc în toată debandada aia, căreia eu îi spun ordine aleatorie voit controlată, înghesuite într-un colţ, câteva lucruri dragi mie. Unii, adică mama, le-ar crede mizerii, şi le-ar arunca , de-asta nu las pe nieni să îmi cureţe cocina aia. Un bilet, de fapt o jumătate de bilet de firobuz din Braşov, un bilet de tren pe mulţi kilometri, care nu-i al meu, şi un elastic roşu de păr. În rest , nimicuri, cred că mi-a înghesuit toată viaţa în sertarul ăla. Şi, menţionez cu mândrie, e acelaşi birou la care am învăţat să scriu. Sertarul ar spune multe poveşti, spre norocul meu nu poate vorbi, cu siguranţă m-ar face albie de porci, pentru că mult mi l-am luat drept coş de gunoi.

10.Unde te opreşti?
Dincolo de capăt. Mi-ar fi ruşine cu mine însumi, să îmi fixez limite. Câtă vreme am bocancii încă buni în picioare, pot să merg la nesfârşit. Dacă mi se tocesc picioarele, mă rostogolesc pe boaşe, şi tot trec dincolo. Să mă opresc undeva, ar însemna să-mi trăiesc restul ăsta de viaţă în genunchi.
Cu bune, cu rele, ai fi surprins să vezi cât poate să încaseze un om, şi încă să meargă, dintr-un autoatism tâmpit al lui "trebuie", dacă nu pentru el, ca un hedonist mizerabil ce este, atunci măcar pentru ceilalţi, care îl susţin ca la un maraton pentru cei cu nevoi speciale. Eu sunt în cărucior, împing la roţi, şi ei strigă de pe margine "Aleargă!". Ori am strabism, şi ei urlă " privirea-nainte!". Sau nu, mint! M-aş opri la o Ea în pat, o ea care să fie cuminte, frumoasă, şi să sforăie noaptea uşor.

joi, 29 iulie 2010

Que?

Nu te poţi întoarce nevătămat de la toga party. Fain totuşi.

marți, 20 iulie 2010

Amintiri din copilărie sau Cum una din surorile tale te lasă să cânţi la ea

Cu Ileana la un eTchai

1.Vioară ?
În toamna de dinaintea intrării mele în clasa întâi, taică-miu a avut o reuniune cu toti colegii lui de liceu şi ne-a luat si pe sora mea mai mare şi pe mine cu el la Moeciu. Acolo era şi un lutier cu nevasta lui, care era şi încă mai este proafă de vioară. Văzându-mă aşa mică şi ... cântăcioasă – fredonam non-stop pe atunci, dar încercam mereu să nu mă fac auzită, chiar nu ştiu cum de m-a prins –, tocmai când urcam noi muntele, şi ţin minte exact cum era vremea şi cât de limpede şi rapidă era apa dintr-un izvor pe care tocmai îl traversam, m-a învăţat Frère Jacques şi I l-am cântat din prima corect şi ritmic, şi mai ales melodic. Atunci ea i-a propus lui Matei, aşa îi spun lui taică-miu, să mă dea la şcoala de muzică. Din septembrie mă căram cu o cutie de vioară 3/4 şi cu o vioară de un sfert înăuntru. Nu găseai cutii mai mici pe vremea aia, dacă nu aveai câteva milioane bune pe care nu ştiai cum să le arunci pe fereastră. M-au chinuit 3 ani, iar într-a IV-a, vioara era ‘un şarpe veninos, care mă muşca prea tare. (Chiar şarpele cu pene. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi … nu zboară.)’ Într-o bună zi m-am răstit la mama şi i-am spus că nu mai vreau să fac vioară. Ea, calmă, mi-a spus că dacă la sfârşitul clasei a V-a încă mai vreau să mă retrag, mă lasă. Dar într-a V-a, am dat de o piesă care mi-a mers la suflet şi am spus pe sub mustaţă că mai stau un an, doi, ‘de gust’. Evident că deja îmi plăcea la nebunie instrumentul. Mai încolo, mi-au dat să cânt Bach, şi aşa m-au îmblânzit de tot, pentru că e unul din compozitorii mei preferaţi, dintre ăia pe care i-am interpretat. E chiar adevărat că vioara te ajută să te descarci când vrei să tragi cu pumnul în perete. Vioara, dacă am posibilitatea s-o folosesc, devine prietenul meu el mai bun, când nu pot apela la orişicine.
2. Cel mai des vorbeşti despre …
Cai verzi pe pereţi ? Îţi dai şi singur seama cât de greu mi-este să răspund la aşa ceva, nu ? Problema este că există diferite perioade în viaţa omului şi îşi mai schimbă ascuţimea limbii, îi mai cade un dinte, se plânge de alte foi de dafin. Anul treut ţi-aş fi pălăvrăgit despre trupa mea preferată românească din underground, Les Elephants Bizarres. Acum m-am împrietenit cu ei şi nu mă mai fascinează într-atât fiecare nou concert, pentru că deja nu mai ştiu cum să dansez şi altfel. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aproape întotdeauna ajung să vorbesc cu oricine ori despre muzică, şi atunci menţionez automat Beatles şi The Doors, ori despre slujba mea extrem de plăcută. Da, m-am angajat la 14 ani la un ziar şi mai mereu ajung să introduc cumva faptul că citesc în 5 zile 400 de texte maxim primite de la şcoli, copii sau părinţi. Îmi place să spun cu gura nu întredeschisă că am rubrica mea personală într-un ziar cam de copii. Dar nu aveţi habar cât de simpatice sunt textele pe care le citesc eu. Medicaţia perfectă pentru orice depresiv, v-o garantez. Plus că slujba asta m-a trimis la ateliere de scriere pe la Cluj, pe la diverse lansări de carte, pe la evenimente. Nu mă apuc, că nu mai prindeţi din urmă.
3. Cărţi ?
Am un teanc în faţa căruia salivez, dar n-am o zestre suficilient de mare pe care să mi-o pot vinde contra unei cantităţi mari de timp. În clasa a II-a mi-a dat cadou mama “Prinţul Mio şi căluţul fermecat”, carte care mi-a plăcut enorm de mult, fiind de aventuri. Ţin minte perfect prima pagină. Era povestită dispariţia unui băieţel de 9 ani şi detaliată, iar ultimul enunţ de pe pagină dezvăluia că naratorul era băieţelul însuşi. Era amuzant pe vremea aia. Cartea asta le-am recomandat-o tuturor puştilor care n-aveau chef de citit şi s-au convins singuri că merită.
La întrebarea asta cre’că tre’ să răspund şi pe faţă, nu prin glumiţe şi povestiri. Pe moment l-am descoperit pe Dostoievski. Până acum îl iubeam pe Italo Calvino la maxim, dar le mai fac loc şi altora încetul cu încetul, mai ales pe Baronul din copaci, care poate fi-nmânat până şi-unui copil de clasa a VI-a. Mi-am dat seama că Terry Pratchett şi Neil Gaiman sunt de citit în vacanţe între cărţi adevărate. Un scriitor român preferat ? Caragiale, de unde l-am inventat şi pe Carangeluş, îngerul meu păzitor. Ca să fie clar, ‘ş’-ul din coadă apare ca să-l facă să pară mai tandru şi mai copilăros. Preda nu-i deloooc rău. Am urât-o pe Mara, în schimb. Doamne, tre’ să mă mai şi opresc. Doar un P.S.: Le-am mai făcut loc în cercul iubăreţ şi lui Salinger, Capote şi Vonnegut, anume lui Catcher in the Rye, Harfa de iarbă şi Cat’s Cradle. Stop !
4. De-a v-aţi ascunselea.
Răspunsul cel mai copilăros care-mi vine este: “Nu mi-a plăcut niciodată jocul, pentru că mă dureau genunhcii şi pierdeam mereu, sau trişau ceilalţi". Altfel, nu, de mulţi ani de zile nu mai joc nimic care implică alergatul. De pe la 11 ani eram deja o băbuţă cu o cărticică în mână mereu sau doar una care se lua la harţă cu surorile ei mai mari, pentru că era de o sută de ori mai satisfăcător.
Nu mă ascund de nimeni, de nimic, pentru că ştiu să zbor, dar nu veniţi să-mi cereţi lecţii, sunt o egoistă !
5. Cine-i Zirra ?
Un compozitor bătrân de tot. Defapt e mort de mult, mult timp. A scris opere ale poveştilor pentru copii. E doar o poveste în viaţa mea formată şi din caietele cu ultimele 2 opere nepublicate, două poveşti de dragoste, pe care am de gând să le cânt eu la vioară şi să le lansez. Zirra mai e şi un actor vestit pe care nu-l cunosc din poveşti, aşa că îl declar irelevant acestui nume. Zirra mai e bunica mea de curând decedată, care 10 ani de zile a suportat o bătălie soră cu moartea oricum, într-un pat, dintr-o căsuţă cu 4 etaje, timp în care ea a reuşit să-şi păstreze speranţa vie, în ciuda tuturor bolilor şi suferinţelor pe care le-a suportat. Matz, cum i se spunea, e eroina mea preferată şi chiar un model în viaţă. Zirra mai e şi o ramură întreagă de arheologi care au săpat, nu glumă. Şi nu doar groapa personală.
6. Muzeul tău al literaturii române.
Pot să spun că Muzeul e una şi crâşma din spate alta ? Eu mai mult timp îmi petrec în spate cu prietenii la o bere sau la o masă de prânz în oraş pe nerăsuflate, însoţite de-o vorbă bună.
Am fost dezamăgită când am fost la cel din Bucureşti. Să fi fost fiecare artefact însoţit de-o poezea mică sau de-o scurtă povestire. Mai multe port-cigarette-uri şi pipe ale lui Topîrceanu, stiloul lui preferat, proiecte cu niscai copii pe poezelele lui Nichita Stănescu. Asta mi se pare destul de important, să se facă proiecte cu viitorii noştri intelectuali, că deja e gravă situaţiunea. Să găseşti câte o sală dedicată fiecărui scriitor mare, fiecărui clasic, chiar fiecărui scriitor român la modă, sau pur si simplu secţiuni pe epoci. Măcar să ştii o treabă. Vreau o sală mare numai pentru Cărtărescu, una imensă pentru Caraiale, evident, una mijlocie pentru Nichita Stănescu, şi câte una mică pentru Arghezi, Foarţă, Preda, Naum, Sadoveanu, dar să nu-i aflu pe Slavici sau pe Teodoreanu în camerele lor proprii.
7. Dacă-i soare …
Leşin pe stradă, pentru că sunt hipotensivă. Dacă-i ploaie, ies să fac un duş rapid. Mi-ar plăcea să pot alerga pe-un câmp in timpul unei ploi torenţiale. Dacă-i soare, mă găseşti la butoi, în curte, cu toţi prietenii mei, la o bere/un chicco, povestind cele mai noi întâmplări care mai apoi devin istorie, iar dacă-s straşnice, eu le trec pe hârtie sub forma unui desen. Dar dacă se anunţă o caniculă imposibil de suportat, o tulesc la Vâlcele, un sătuc mic şi frumos, la căsuţa mea de pe marginea râului, alături de-un câmp etern de lat, plin de maci. Acolo produc per săptămână 10 perechi de cercei, echivalentul mai multor chestii defapt, am terminat tot acolo şi 20 de ilustraţii ale unui caiet cu poezii şi cântece pentru copii mici, din 60. Acolo am terminat, când bătea un soare prea copt, deşi pe dinăuntru era crud de-a dreptul, în sufletul lui, un tablou început încă din decembrie. Acolo pot să rad 600 de pagini, fără grabă în patru zile. Ăla e paradisul meu, cât timp am multă muzică la îndemână. A, şi dacă-i soare, mă mai găseşti în hamacul din curte, sub viţa-de-vie sau între doi meri la Vâlcele, citind sau dormind.
8. Scrii ca să …
Încerc să le mai aduc oamenilor buna-dispoziţie, dar să le şi atrag atenţia când diverse vapoare ale ţării ăsteia se duc de râpă. Poate că e prea folosit răspunsul ăsta, dar în general nu e o minciună. Scriu şi ca să avansez în zisa mea carieră de persoană care mai publică pe unde poate. Nu am de gând să-mi spun jurnalist, că nu-mi place categoria de oameni, dar nici nu stiu cum să mă numesc. Publicist ? Da, poate că asa mai merge. Eu mai scriu şi cu speranţa că măcar unii citesc şi printre rânduri să vadă că lumea nu e complet roz. In fiecare text pe care îl scriu am măcar o remarcă ironică sau doar cu subînţeles la adresa României de azi, de ieri, de mâine. Nu mai mult, pentru că nu dă bine pentru un copil de speţa mea. Scriu şi ca să mă descarc. Nu cred ca numai cuvintele îţi mai absob dracii, dar văd şi o variantă mai simplistă: Omul care scrie la computer când e mâhnit puternic tastează foarte repede şi cu mult avânt, deci, bate clapele ! De-aia aş şi vrea un pian, dar nu-mi încape pe uşă, amuzantă poveste.
9. Creion, pix, stilou sau pană ?
În ciuda faptului că sunt extrem de old-fashioned, nu folosesc pana, deşi aceeaşi problemă cu uscatul vârfului o am şi cu stiloul meu preferat. De ce scriu cu stiloul ? Pentru că tot cu el şi desenez. Fac grafică liniară, să spunem, cu un stilou cu peniţă gigantic de subţire. Până acuma aveam multe stilour chinezeşti, pentru că în general au peniţe pe care nici nu le vezi cu ochiul liber, dar de multe ori se blochează, ca şi actualul, care este de o banalitate pură, şi pătează totul. N-am mai folosit pentru că din 10, toate aveau câte un defect, aşadar m-am dat bătută. Folosesc numai cerneală neagră, pentru că îmi place să pot vedea cum devine maronie cerneala pe hârtie când e pe terminate, iar contrastul pe foaia alba-gălbuie e mult mai armonic, chiar si melodic.
10. Dacă cine, de ce ?
Pentru că ştie să respecte oamenii şi opiniile lor, pentru că are o vastă cultură muzicală pentru vârsta sa, pentru că citeşte scrijelituri adevărate, nu doar Harry Potter (chiar dacă încă îmi mai plac şi mie cărţile), pentru că mă ia cu binişorul, nu mă oftică, ştiind prea bine cât de colerică sunt. Dar e musai să iasă din carapace şi să fie gentil. Şi pentru că are borcanul plin de vise şi voinţă să deschidă capacul şi să zboare cu ele, ţinând pasul !
Dar dacă nu ? Atunci îmi pun un mac după ureche şi mă uit la bucăţile mele de lut, le modelez şi îmi procur orişice am nevoie.

miercuri, 14 iulie 2010

Jurnalişti

Transmisiune în direct la Realitatea TV din Otopeni cu privire la decesul Mădălinei Manole: "În acest moment în casă se află soţul Mădălinei, părinţii şi copilul ei de doi ani. Cu toţii vor fi audiaţi mai târziu."
Nu-mi dau seama deocamdată dacă "reporteriţa" întinde coarda sau dacă procurorii sunt bătuţi în cap şi vor ca un copil de 2 ani să dea cu subsemnatul.
În altă ordine de idei, odihnească-se în pace.

marți, 29 iunie 2010

De la capăt

Din cadrul unui proiect mai amplu, voi posta cu o periodicitate relativă câteva "interview-uri" cu oameni pe care-i consider eu nebuni. Şi frumoşi. Nebuni frumoşi. Fără glume gay vă rog. Primul masacrat e Ionte :

1.De ce?
Pentru că am făcut, involuntar, foarte mic fiind, pe la vreo 13, 14 ani, greşeala să văd un film prost. Prost, dar cu o replică, deşi clişeu, foarte bună. Prezenta în paralel viaţa a patru grupuri de oameni. Printre ei, un tip pe la vreo 40 şi ceva de ani care trece printr-un mid life crisis şi pleacă de-acasă, lăsîndu-şi nevasta şi copiii şi pe drum se împrieteneşte cu un negru, scăpat din puşcărie. La un moment dat îl întreabă de ce îi e frică cel mai mult, dacă nu cumva de a se întoarce la pîrnaie. Răspunsul: „Nu, cel mai mult mă tem de momentul în care o să apuc să regret toate lucrurile pe care nu le-am făcut cînd am avut şansa”. Eram, cum spuneam, mic, mi-a plăcut replica şi, fără să vreau, mi-a rămas întipărită în minte şi de-atunci îmi guvernează viaţa şi acţiunile. Sau, cum mai apoi mi-a spus Thompson, „Buy the ticket, take the ride”, un fel de „carpe diem” mai puternic.

2.Cine e omul în palton?
E doar o altă faţă a mea. M-a fascinat o vreme chestia cu paltonul. L-am văzut pe cineva şi mi l-am dorit.
Omul cu palton mai apare din cînd în cînd, cu un pahar de vin în faţă şi fumînd, deşi, la drept vorbind, nu mi-a plăcut niciodată fumatul, a fost doar o altă formă de autodistrugere în momentele în care mă simţeam un adevărat lup de stepă, cu „privirea mai degrabă tristă decît ironică, tristeţea ei fiind de-a dreptul abisală şi lipsită de orice licăr de speranţă, esenţa acelei priviri constînd într-o disperare calmă, întru cîtva devenită obişnuită şi regulă”, cum spunea Hesse în cartea pe care am evitat-o multă vreme. Am evitat-o pentru că mi se părea că toţi îmi spun că mi se potriveşte doar din cauza numelui cărţii, care coincide cu porecla dobîndită la Iaşi. Abia mai apoi, cînd întîmplător am găsit-o prin camera de cămin şi-am început s-o răsfoiesc, mi-am dat seama că, la naiba, aveau dreptate.

3.De ce Galaţi şi nu Brăila?
Pentru că în Brăila miroase. Nu ştiu, Galaţi s-a întîmplat să fie. Putea la fel de bine să fie Cluj sau Lugoj. Am cunoscut acum vreo cinci ani, la un festival de motociclete, nişte tipi de treabă de-acolo. Întîmplător, acum vreun an, am dat din nou de unul din ei, prin el am mai cunoscut cîteva fete şi, într-o după amiaza, sictirit fiind, m-am urcat într-un tren de Galaţi. Am stat o noapte acolo, m-am îndrăgostit de stilul primitor al lor şi de faptul că au ţinut barul deschis pînă la 6 dimineaţa, cînd aveam primul tren înapoi spre Iaşi, chiar dacă la un moment dat am adormit acolo. Apoi vara am mai ajuns de cîteva ori întîmplător în oraş şi-odată am stat aproape o săptămînă la un barman care nici nu cred că ştia cum mă cheamă, ziua ajutîndu-l cu treburile prin crîşmă şi noaptea, după ce plecau toţi, dormind la el acasă.

4.De ce ar încerca cineva?
Pentru că e un sentiment mişto să te trezeşti fără bani într-un oraş nou, să-ţi iei ghiozdanul de sub cap, cel care preţ de cîteva ore ţi-a fost pernă, să te porneşti uşor spre variantă şi să-ntinzi mîna în soare la maşinile care trec. Pentru că acum îmi pare rău că mi s-a furat geanta în care aveam o agendă a autostopurilor de astă vară, cu pagini scrise cu markerul negru: „VAMA”, „COSTINEŞTI”, „GL”, „B”, „CT”.

5.Încerci?
Sincer, nu prea încerc. De cele mai multe ori, se întîmplă. Am şi o fire magnetică, ce de multe ori atrage oamenii potriviţi lîngă mine. E nevoie ca doar unul să vină cu o idee precum „hai cu trenul ăsta” şi ceilalţi să spună da. De cele mai multe ori, nu fac nimic în sensul ăsta. Doar se-ntîmplă. Dar, cum bine spune şi Bukowski, atunci cînd încerc, o fac pînă la capăt. Altfel degeaba cumperi biletul.

6.Pentru tine mai există linia?
Nu, am pierdut-o acum cîţiva ani, cînd am spus că mă întorc şi n-am mai făcut-o. Am tot zis că nu mă mai culc după 3 noaptea, că nu mai adorm la necunoscuţi, că nu mai fac din viaţă o glumă în care am impresia că pot oricînd să mai dau o replică şi să plec, că nu mai zic de fiecare dată cînd o situaţie grea intervine: „Azi nu”. Dar am amînat atît de mult momentul întoarcerii încît am uitat unde şi pe ce cărări.

7.Ce vezi pe stradă?
Depinde de momentul zilei. Imediat cum mă trezesc văd oameni pe care de multe ori îi detest, pentru că sînt mahmur şi se uită toţi urît. Mai apoi, spre seară sau dimineaţă, merg pe stradă şi văd oportunităţi. Şi cum nu-mi trebuie multă minte ca să iau o decizie, de cele mai multe ori le urmez. Aşa am acum zeci de prieteni, o agendă telefonică plină de oameni pe care nu-i cunosc şi un început de ulcer.

8.Dă-mi un echivalent logic pentru "bordură"
Un scaun foarte bun.

9.Suflet?
Cît cuprinde. Ignoranţi sînt cei care cred despre mine că n-aş avea suflet doar pentru că spun oamenilor că nu-mi place de ei (din punctul meu de vedere, am mai mult suflet decît alţii pentru c-o fac), că-mi plac mult fetele şi nu mă feresc s-o arăt sau că-s sincer cînd mă ridic de undeva şi plec doar pentru că mă deranjează prostia cuiva.

10.Merită drumul?
Dacă merită? De n-ar fi drumul, am avea doar pereţi cu feţe strîmbe.

duminică, 27 iunie 2010

La întoarcere

Pe un zid în gara Cluj:

" Poliţia TF Cluj şi cu cei gardeni care fac parte şi ordine îmi suge pula la mine cu răspuns întrebarea care am să le dau ieu corespunsător şi cu mulţumiri."

Români sunt peste tot. Doar că-n unele locuri sunt mai faini.

joi, 10 iunie 2010

Marius Moga

În lipsă de subiecte mai bune, iaca vă împărtăşesc faptul că m-am făcut compozitor. De fapt am făcut un text la rugămintea lui Silviu Covaci, care avea muzica, ideea, dar n-avea cuvintele. Performanţa e cu atât mai mare cu cât am reuşit să fac cu rimă haha.
Mai jos e filmarea live a piesei, un experiment tehnic de proporţii gargantuane în care au fost utilizate 8 camere de filmat performante (de unde calitatea de dvd) în regia lui Ciucaş. Enjoy.


Vezi mai multe video din Film

marți, 1 iunie 2010

Dă pă litoral

- În cârciumă (unde altundeva) lecturez cu maaaaare interes Codul Penal. La pagina 666, ghiciţi ce văd? Profanarea de morminte.
- În City Park Mall, la 3 mese, 3 perechi de pensionari joacă table. Au venit săracii, din inerţie probabil, fix în locul în care înainte era parc şi erau obişnuiţi să facă o linie. Când colo s-au trezit flancaţi de Lee Cooper şi Fornetti. Ce-i de făcut? Scoatem tabla din sacoşă şi ignorăm piţipoancele.
- În faţa aceluiaşi mall, un circ îşi face reclamă cu elefanţi şi cămile. Din spate aud o dumă tipic românească: "Costache, să-mi faci bă o poză cu poneii hahahahahaha".

duminică, 30 mai 2010

Se termină. Totul.

În ultima lună.

Întâi Peter Steele de la Type O Negative. Apoi Ronnie James Dio. Paul Grey de la Slipknot. Jean Constantin. Azi...Dennis Hopper. Dennis Hopper.

Dennis Hopper.

Dennis Hopper!

sâmbătă, 29 mai 2010

Le zice bine

Găsim în Caţavencu o construcţie foaaaarte interesantă : " ... Iarmaroc Fest, festivalul ăla cu 14 scene şi 200 de artişti plus Vasile Şeicaru." Auzind aceasta, draga noastră Buzi reacţionează prompt: "Unde Şeicaru nu e, nici festival nu e."

vineri, 28 mai 2010

Un fel de Wall Street

Îţi dai seama că e criză în România atunci când vezi la 8 dimineaţa pe unul din bulevardele mari ale Constanţei trei bărbaţi îngrijiţi, îmbrăcaţi la costum, stând într-o zi lucrătoare pe bordură şi poştind un bidon de bere.

miercuri, 26 mai 2010

Da, ştiu, cam târziu...

Puteţi găsi volumul de poezii "Şotron pe Tabla de Şah", pe care l-am lansat în august anul trecut, la anticarul de pe str. Ştefan cel Mare faţă în faţă cu magazinul Metropol.

luni, 17 mai 2010

Ioan 2:7

De obicei, în experienţa mea, când un grup de 3 sau mai multţi oameni se adună într-un loc, şansele sunt de 75,61% ca ei să consume alcool. Dacă nu-s mormoni, evident. Aşa ne-am adunat şi noi 6, să vorbim despre alcool: de ce îl consumăm, de ce l-am consumat, când şi mai ales cum.

[Zum] Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid – vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

[Caligraf] Sinteti din Bosnia? – ma intreaba uneori vinzatorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licar de intelegere culturala in ochi, cind imi iau o sticla de vodca. Iar colegii, cind iesim pe undeva, glumesc invariabil – si pentru Alex vodca. Clisee. Si totusi, alte lichide nu mi-au spus niciodata mare lucru, in timp ce vodca, chiar si in cocktailuri cu suc de coacaze [o descoperire recenta], imi spune. Daca lichidul din pahar e pal, intr-o ora sint iar Hendrix la Woodstock, sint iar Brel si Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sint Remy de Gourmont la Mercure de France si mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atit de minunate incit Editura Vinea, ca sa accept sa mi le publice, isi face cea mai buna retea de distributie din lume. Daca amestecul e mai colorat, ramin autorul unui singur poem de dragoste, in care eu ii scriu ei incontinuu, ea nu-mi raspunde niciodata, dar pina la urma vine si din poseta i se revarsa incet, pe tacute / toate scrisorile mele, nedesfacute. Nepublicat, nu va speriati. Deci alcoolul nu e o solutie, cum spunea, intr-un film frantuzesc, un betiv cu un etern pahar de vodca in mina.

[Jokerman] Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau!. Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul. Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante.
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol...”.

[Strelnikov] cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.
acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.
the strangest thing.

[Bola de Nieve] Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata "acu’ bun, acu’ bun". Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare - si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

[Radu Vancu] Bun, acum eu ar trebui, dupa cate inteleg din intrebare, sa spun ce si de ce imi place sa beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, si intentionand sa continuu experimentul cel putin pana in 15 mai 2027 [poate parea mult, dar un an a si trecut deja, si restul o sa treaca din ce in ce mai repede], ma vad nevoit sa transfer raspunsul intr-un trecut din ce in ce mai departat.
Asadar, am baut cam de toate, fara ca asta sa ma faca un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degraba un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva ca a vrut sa faca din Sub vulcan o „Divina Comedie beata”; pentru mine, betia era scrisa in niste Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propozitiile fiind rezumabile la urmatoarea: vei bea zilnic mai mult decat orice om pe care-l intalnesti. Nu m-am lamurit inca de ce era nevoie sa fac asta, si nici de ce am facut-o. O spun cu toata sinceritatea: nu mi-a placut sa beau. Dar nu-mi placea nici cum aratam lumea cand nu beam. Si nici cum aratam eu. [De parca acum...]
Asa ca am baut. Temeinic, in litera legii amintite. Esentiala era cantitatea de etili ingerata, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazata in grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade [vodka juca, asadar, rol de valuta forte, era aur, alcoolul se masura, deci, intr-un fel de vodkarate]. O bere de 5 la suta insemna, adica, 25 de grade de alcool pur [sticla fiind, fireste, de 500 ml, nu o triserie de 330!], care, diluate corespunzator la 40 de procente, echivalau cam 60 si ceva de militri de vodka. Subsecvent, 10 beri bateau cu putin peste 600 de mililitri. Asta era DZR-ul meu, doza zilnica recomandata pentru ca lumea sa devina suportabila, si eu sa-mi devin suportabil. Desi erau putine zilele in care ma opream la 10.
Toate astea pana acum un an si o luna, cand, tot fara sa stiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogata. M-am trezit, ce-i drept, intr-o lume infinit mai frumoasa decat cea pe care mi-o aminteam. Urma sa mi se nasca un fiu. Si m-am mirat, cum ma mir si acum, de fanatismul cu care ma supusesem, pret de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Insa nu-i port resentimente alcoolului; dimpotriva, cred ca a pus serios umarul la treaba, ajutandu-ma sa nu ma prabusesc dupa sinuciderea tatalui meu in ’97. Sigur, sunt convins ca investea in mine ca un bancher, stiind ca o sa-si ia candva cu amandoua mainile ce-mi dadea cu una. Insa, cumva, nu stiu cum, cineva mi-a refinantat creditul, si batranul camatar nu si-a mai scos parleala.
De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici macar o data ca beau. Am inteles ca multor quitteri li se intampla asta. Mie, unul, nu mi s-a intamplat. Am visat, in schimb, deseori ca ma joc cu fiul meu, Sebastian. In asta convertesc acum orele: in minute de joaca cu el. E noul meu DZR. Da dependenta mai mare, ce-i drept, dar ma si ajuta sa ma suport considerabil mai usor. Rasul lui e un drog mai tare decat vodka.

vineri, 14 mai 2010

Heed the call

Pentru cine bat clopotele cu adevărat? Pentru cei vii niciodată.
Când se anunţă închiderea a jumătate din spitalele din ţară, rolul de a se îngriji de sănătate revine artiştilor. De cea mintală, evident. Să-mi pictaţi, să-mi cântaţi, să-mi scrieţi.

sâmbătă, 1 mai 2010

Avida Dollars

Să scrii despre tine însuţi o carte în care să strigi că eşti un geniu poate părea redundant. Dacă te cheamă Salvador Dali e mai natural ca românii beţi de 1 mai. Şi pentru că toţi artiştii sunt critici în felul lor:

"fenomenul biologic
şi dinastic
al cubismului
lui Picasso
a fost
cel dintâi mare canibalism al imaginaţiei
depăţind ambiţiile experimentale
ale fizicii matematice
moderne".

marți, 20 aprilie 2010

Săpând...na poezie

Diametral opus faţă de postul precedent e Filippo Tommaso Marinetti:

"TRITURATO ROSSO ROSSO ROSSO STRIATO SUSSULTANTE ETERNO
urrrrrraaaaah urrrrraaah
vincere vincere gioia gioia vendetta masacrare continuare
tatalatatatatatatatatatatata
FINE DISPERAZIONE PERDUTO NIENTE-DA-FARE INUTILE
immergersi freschezza dilatarsi aprirsi ammolirsi dilatarsi
plum plamplam pluff pJuff frrrrrr
sterco-di-cavallo orina bidet ammoniaca odore-tipografico"

Aşa se pune în versuri o scenă de război? Atunci Tlon ar fi mândru!

L.E.: mda...n-am umlaut

luni, 19 aprilie 2010

Hide and seek

Scria Esenin pe la 1915, el, din bătătură, el, rupt de poezia europeană în vogă, el, pur şi conservator, scria el, dar scria bine.
Era el obosit de traiul său statornic cum ne traduce George Lesnea, şi spunea:
"
[...]
Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu vechi nimicuri, ca oricare om,
Şi sub fereastră, într-o seară verde,
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom.

Răchitele din garduri or să scape
Mâhnite frunze, fluturând din mâini,
Atunci când nespălat or să mă-ngroape,
La loc ferit şi în lătrat de câini.
[...]"

...şi aşa vor trece toţi prin vremi "jucând voios sau lângă gard plângând"...iar ce-i ce-au plâns tot vor mai juca o dată. Nu că aşa a zis Terry Jacks, ci că a visat Seasons In The Sun, şi ştia că şi el va muri, şi a Reuşit, şi s-a plâns, şi acum se râde. V-aţi ascunselea e joc frumos până-n 15 ani dar apoi e periculos, pentru că reuşeşti, cu cât îmbătrâneşti, să te ascunzi mai bine după deget. Îţi ascunzi ce ascunzi, şi ascunzi ce-ţi doreşti.

P.S.: Problema cu timpul e că-i relativ. Sau că nu există. Sau că oricum ar fi îi dă formă doar creierul nostru.
P.P.S. : Unele creiere sunt mai slabe decât altele.

L.E.: Hai c-am zis-o şi pe asta. Mă spăl pe mâini. Fie ce-o fi. Amin.