vineri, 30 iulie 2010

Viaţa plină de contradicţii dă cărţile pa faţă

Basu

1.Mniezo sau Dumnezeu.
Ai început uşor maliţios. Şi probabil te aştepţi să răspund la fel. Ei bine, nu am să o fac, din considerente pur personale. Dumnezeu, desigur. De ce? Pentru că NU mă declar ateu. Uşor rătăcit, da, poate. Dezorientat mai degrabă. Dar, în continuare, Dumnezeu. pentru că este de treabă, şi pentru că mi-a dat totdeauna ce am cerut. Şi ceream ce nu trebuie, sau cum nu trebuie, ori incomplet. Bunăoară, am cerut o femeie brunetă, cu ochi albaştri. Am primit-o, numai că aveam cererea incompletă. Uitasem să cer şi să fie de-aproape, măcar pe o rază de 100 de kilometri. Dincolo de asta, Dumnezeu, şi ca o simplă idee, m-a făcut să nu vreau să mor. Nu am murit de frică, gândindu-mă că "stai mă, că dacă e acolo sus, ce-o să zică? El mi-a dat o viaţă, şi eu o agăţ de-o sfoară?". Şi crede-mă, parcă uneori simt aşa, ceva, ca o mână d-aia părintească pe umăr, şi ceva îmi suflă în ureche "bă, nu-i bine".


2.Hai să vorbim despre...
Despre orice. Numai despre mine nu, e greu să mă povestesc în termeni decenţi. Despre lucrurile mărunte care fac viaţa mai frumoasă. Despre aşternuturi mototolite care miros a sudoare de el şi ea. Despre bâlciul în care ne zbatem, ca bâlciul lui Caragiale. Străzi murdare. Praf. Beţivi. Maşini turate. Motociclişti tâmpiţi. Fotbalişti fără creier, girofare. Sau hai să vorbim despre cum am impresia că în fiecare zi îmi crapă câte-un vecin. Vecinii mei sunt bătrâni, vârsta a 3-a spre a 4-a. Şi zilnic, o ambulanţă porneşte sinistru girofarul în faţa porţii. De fiecare dată, fac ochii mari, şi uit că nea Sile de peste drum e şofer pe ambulanţă. Girofarul îl porneşte doar ca nevastă-sa să ştie că a venit, şi să pună masa ori să ascundă bărbaţii de prin casă. Totuşi, senzaţia aia de cvartă mărită disonantă e oribilă, şi total contraindicată în special pentru mahmureală.


3.Călimani?
Ştii, toţi munţomanii au câte-un munte de suflet, numai al lor. Unii vor în Crai, alţii prin Hăşmaş, sau pe vreun pisc mic din Apuseni, de unde se văd satele adunate ca-n palmă.
Pentru mine, Călimanii rămân locul unde începi să te cunoşti pe tine însuţi, ca om. Un amestec ciudat de civilizaţie, exploatare cu sfredelul în inima muntelui şi pustnicie puţin mai sus. Încă din Topliţa, începi să-ţi vezi moralul la cote mocirloase, când pe marcajul de traseu scrie mare şi frumos "La monument-Vf. Retitiş, 9h-9 1/2 h". Începi să mergi,şi ai timp berechet să-ţi auzi gândurile. Nu este un traseu extrem de tehnic, şi trec pe lângă tine camioane cu cherestea. După fiecare cotitură, ai impresia că ajungi în creastă. Şi entuziasmul ăla de la începutul traseului se risipeşte uşor. Creasta este spectaculoasă, te aştepţi să vezi din clipă-n clipă cabana după pâlcul ăla mare de brazi. În schimb, găseşti doar un nou marcaj care-ţi spune că mai sunt 3 ore până la cabana meteo de la cota 2021. Ştii că trebuie să ajungi acolo, tragi de tine, să ajungi şi întreg, deşi mergi prin jnepeniş de-un stat de om. Nimic nu se compară, oricum, cu marea alpină pe care o vezi de acolo, de sus. Sau cu apusul şi răsăritul ăla gros, lăptos, pe care-l admiri pe terasa cabanei, în timp ce fumezi o pipă. Şi să nu-l uit pe domnul Alex, cabanierul. Undeva la 2 metri, 100 şi bine de kilograme, plete lungi, barbă, dar de o bunătate părintească. Singurul cabanier care, ştiind că venim, ne suna din când în când pe traseu, să vadă dacă suntem întregi. Şi care ne aştepta cu camerele încălzite, cu un aragaz cu butelie, să nu consumăm primusul, şi cu apă adusă din Vatra Dornei. Încă tânăr, vorbea cu noi cu "copii". Şi şi-a înscris pe cartea lui de vizită "Nihil sine Deo". Acolo, sus, e mai aproape ca noi toţi de Dumnezeu. Ba parcă şi eu, într-o noapte, văzusem acolo ochii albaştri ai Lui.

4.Dacă ai fi moldovean...
"Blugi am, geacă-mi cumpăr, oleacă de bataie ştiu, mâine plec la Bucureşti"
sau "unde sunteţi, oştenii mei? La Constanţa-n port, Măria Ta." Nu aş avea nimic cu mine. Şi poate aş fi olecuţî mai aprig la beutură. Nu-s xenofob, moldovenii sunt şi ei români. M-aş face rachet, sincer, mă ajută fizicul. ... aş da fuguţa în arhive, să văd dacă nu-s ceva strănepot de Movileşti, să iau ceva terenuri. Cu fraţii Buzescu s-a putut, nu?

5.Unde se ascunde poezia?
La mine sub pat. Zace într-o cutie de carton, şi e scrisă de Nichita, Arghezi, Neruda şi Bukowski. E un amalgam puţin cam incoerent, sunt conştient, dar de la fiecare am învăţat câte ceva. Se mai ascunde poezia şi în sânii ei, nedezgoliţi, tari. Am găsit multă poezie jucând v-aţi ascunselea în gări. Pe peroanele prăfuite, în dimineaţa aia în care stătea să plouă. Era aşa de multă poezie între mine şi ea, că o tăiai cu cuţitul. Şi poezia nu vroia să se mai ascundă, era sătulă, dădea pe-afară ca gheizerele.
Odată am găsit poezia hălăduind în cârciumă, bă! Şi să vezi ce beată era, abia se mai ţinea pe picioare, şi râgâia sinistru. De atunci, mă tot chinui să o scot afară, să o pun unde-i e locul. Şi bă, sunt zile când chiar nu-mi pasă unde se ascunde poezia, şi-aşa nu am cui o da, chiar dacă o găsesc.

6.Zaţul vieţii.
Sau ce rămâne după ce ai stors ce-i mai bun din viaţă, nu? Te miri cum din asemenea rahat, mizerie, ai stors o zeamă atât de bună. Partea faină tare e că , aşa cafengiu înrăit cum sunt, ştiu că dacă fierbi zaţul a doua oară, mai scoţi ceva colorat, care măcar miroase a cafea. Nu o să te trezească dimineaţa, numai o să-ţi de senzaţia aia de burtă plină cu un "ceva", să fii capabil să te târăşti toată ziua. Dacă am dat de zaţul vieţii? Am tot dat de el, de ceva vreme încoace, e nasol ca dracu, nici nu-mi vine să-l mai beau, e amar, slab, surogat, ca năutul prăjit şi fiert în loc de cafea. Mi-e dor mă, să-mi beau cafeaua aia tare, să o simt până-n ultima sinapsă cum nu mă lasă să dorm noaptea. Da' s-a închis cafeneaua aia bună, acum găsesc numai bodegi cu espresso îndoit cu apă.

7. Vodcomicină.
Adu-mi tu repede aminte că am fost păgân o vreme. Da, era panaceul universal, chiar credeam că vindecă orice, de la julituri la suflet. N-o să uit niciodată prima beţie cu vodka, era împuţita aia de Săniuţă la sticle de ulei, de jumate. Ne-a fost rău vreo 3 zile. Şi, pula mea, nu ar fi trebuit, e distilat din cereale, deci noi nu beam, ci doar mâncam într-un mod deosebit, aducând un aport caloric considerabil organismului. Sau mă înşel? În fine relaţia mea de prietenie cu vodka, vodcomicina, aşa cum o alintam, s-a terminat brusc, odată cu cariera mea de barman în club, odată cu primele ghionturi date de ficat, într-una din certurile lui cu pancreasul şi celelalte organe interne, pe motiv că se lăbărţase el pe juma' din cavitatea abdominală, nu mai ştiu exact, cert e că eu şi vodka ne cam ocolim când ne vedem, salutându-ne de departe.

8. Te-ai hotărât?
Eram hotărât de mult, numai că nu ştiam în ce fel. Acum ştiu, lasă să doară până se mistuie tot. Seppuku nu aveam curaj, la înălţime urc numai asigurat, aşa că era cam greu în modurile clasice. Vroiam să scriu un testament, dar mi-am dat seama că am ce lăsa în urmă doar dacă uitaţi voi lucruri, când veniţi pe la mine. Totuşi sunt nehotărât, dacă să mă halească viermii sau să mă perpelesc în flăcări. Oricât de mult îmi place mie căldura, parcă mi-e teamă să nu transpir. După ce că put a hoit, să îmi pută şi cenuşa a sudoare? Poi nu-i kusher.
Altfel ,sunt teribil de hotărât să fac numai ce trebuie, am pierdut nişte ani buni în care am făcut doar ce-am vrut, şi au ieşit toate pe dos.

9.Când deschizi sertarul biroului...
Găsesc în toată debandada aia, căreia eu îi spun ordine aleatorie voit controlată, înghesuite într-un colţ, câteva lucruri dragi mie. Unii, adică mama, le-ar crede mizerii, şi le-ar arunca , de-asta nu las pe nieni să îmi cureţe cocina aia. Un bilet, de fapt o jumătate de bilet de firobuz din Braşov, un bilet de tren pe mulţi kilometri, care nu-i al meu, şi un elastic roşu de păr. În rest , nimicuri, cred că mi-a înghesuit toată viaţa în sertarul ăla. Şi, menţionez cu mândrie, e acelaşi birou la care am învăţat să scriu. Sertarul ar spune multe poveşti, spre norocul meu nu poate vorbi, cu siguranţă m-ar face albie de porci, pentru că mult mi l-am luat drept coş de gunoi.

10.Unde te opreşti?
Dincolo de capăt. Mi-ar fi ruşine cu mine însumi, să îmi fixez limite. Câtă vreme am bocancii încă buni în picioare, pot să merg la nesfârşit. Dacă mi se tocesc picioarele, mă rostogolesc pe boaşe, şi tot trec dincolo. Să mă opresc undeva, ar însemna să-mi trăiesc restul ăsta de viaţă în genunchi.
Cu bune, cu rele, ai fi surprins să vezi cât poate să încaseze un om, şi încă să meargă, dintr-un autoatism tâmpit al lui "trebuie", dacă nu pentru el, ca un hedonist mizerabil ce este, atunci măcar pentru ceilalţi, care îl susţin ca la un maraton pentru cei cu nevoi speciale. Eu sunt în cărucior, împing la roţi, şi ei strigă de pe margine "Aleargă!". Ori am strabism, şi ei urlă " privirea-nainte!". Sau nu, mint! M-aş opri la o Ea în pat, o ea care să fie cuminte, frumoasă, şi să sforăie noaptea uşor.

joi, 29 iulie 2010

Que?

Nu te poţi întoarce nevătămat de la toga party. Fain totuşi.

marți, 20 iulie 2010

Amintiri din copilărie sau Cum una din surorile tale te lasă să cânţi la ea

Cu Ileana la un eTchai

1.Vioară ?
În toamna de dinaintea intrării mele în clasa întâi, taică-miu a avut o reuniune cu toti colegii lui de liceu şi ne-a luat si pe sora mea mai mare şi pe mine cu el la Moeciu. Acolo era şi un lutier cu nevasta lui, care era şi încă mai este proafă de vioară. Văzându-mă aşa mică şi ... cântăcioasă – fredonam non-stop pe atunci, dar încercam mereu să nu mă fac auzită, chiar nu ştiu cum de m-a prins –, tocmai când urcam noi muntele, şi ţin minte exact cum era vremea şi cât de limpede şi rapidă era apa dintr-un izvor pe care tocmai îl traversam, m-a învăţat Frère Jacques şi I l-am cântat din prima corect şi ritmic, şi mai ales melodic. Atunci ea i-a propus lui Matei, aşa îi spun lui taică-miu, să mă dea la şcoala de muzică. Din septembrie mă căram cu o cutie de vioară 3/4 şi cu o vioară de un sfert înăuntru. Nu găseai cutii mai mici pe vremea aia, dacă nu aveai câteva milioane bune pe care nu ştiai cum să le arunci pe fereastră. M-au chinuit 3 ani, iar într-a IV-a, vioara era ‘un şarpe veninos, care mă muşca prea tare. (Chiar şarpele cu pene. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi … nu zboară.)’ Într-o bună zi m-am răstit la mama şi i-am spus că nu mai vreau să fac vioară. Ea, calmă, mi-a spus că dacă la sfârşitul clasei a V-a încă mai vreau să mă retrag, mă lasă. Dar într-a V-a, am dat de o piesă care mi-a mers la suflet şi am spus pe sub mustaţă că mai stau un an, doi, ‘de gust’. Evident că deja îmi plăcea la nebunie instrumentul. Mai încolo, mi-au dat să cânt Bach, şi aşa m-au îmblânzit de tot, pentru că e unul din compozitorii mei preferaţi, dintre ăia pe care i-am interpretat. E chiar adevărat că vioara te ajută să te descarci când vrei să tragi cu pumnul în perete. Vioara, dacă am posibilitatea s-o folosesc, devine prietenul meu el mai bun, când nu pot apela la orişicine.
2. Cel mai des vorbeşti despre …
Cai verzi pe pereţi ? Îţi dai şi singur seama cât de greu mi-este să răspund la aşa ceva, nu ? Problema este că există diferite perioade în viaţa omului şi îşi mai schimbă ascuţimea limbii, îi mai cade un dinte, se plânge de alte foi de dafin. Anul treut ţi-aş fi pălăvrăgit despre trupa mea preferată românească din underground, Les Elephants Bizarres. Acum m-am împrietenit cu ei şi nu mă mai fascinează într-atât fiecare nou concert, pentru că deja nu mai ştiu cum să dansez şi altfel. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aproape întotdeauna ajung să vorbesc cu oricine ori despre muzică, şi atunci menţionez automat Beatles şi The Doors, ori despre slujba mea extrem de plăcută. Da, m-am angajat la 14 ani la un ziar şi mai mereu ajung să introduc cumva faptul că citesc în 5 zile 400 de texte maxim primite de la şcoli, copii sau părinţi. Îmi place să spun cu gura nu întredeschisă că am rubrica mea personală într-un ziar cam de copii. Dar nu aveţi habar cât de simpatice sunt textele pe care le citesc eu. Medicaţia perfectă pentru orice depresiv, v-o garantez. Plus că slujba asta m-a trimis la ateliere de scriere pe la Cluj, pe la diverse lansări de carte, pe la evenimente. Nu mă apuc, că nu mai prindeţi din urmă.
3. Cărţi ?
Am un teanc în faţa căruia salivez, dar n-am o zestre suficilient de mare pe care să mi-o pot vinde contra unei cantităţi mari de timp. În clasa a II-a mi-a dat cadou mama “Prinţul Mio şi căluţul fermecat”, carte care mi-a plăcut enorm de mult, fiind de aventuri. Ţin minte perfect prima pagină. Era povestită dispariţia unui băieţel de 9 ani şi detaliată, iar ultimul enunţ de pe pagină dezvăluia că naratorul era băieţelul însuşi. Era amuzant pe vremea aia. Cartea asta le-am recomandat-o tuturor puştilor care n-aveau chef de citit şi s-au convins singuri că merită.
La întrebarea asta cre’că tre’ să răspund şi pe faţă, nu prin glumiţe şi povestiri. Pe moment l-am descoperit pe Dostoievski. Până acum îl iubeam pe Italo Calvino la maxim, dar le mai fac loc şi altora încetul cu încetul, mai ales pe Baronul din copaci, care poate fi-nmânat până şi-unui copil de clasa a VI-a. Mi-am dat seama că Terry Pratchett şi Neil Gaiman sunt de citit în vacanţe între cărţi adevărate. Un scriitor român preferat ? Caragiale, de unde l-am inventat şi pe Carangeluş, îngerul meu păzitor. Ca să fie clar, ‘ş’-ul din coadă apare ca să-l facă să pară mai tandru şi mai copilăros. Preda nu-i deloooc rău. Am urât-o pe Mara, în schimb. Doamne, tre’ să mă mai şi opresc. Doar un P.S.: Le-am mai făcut loc în cercul iubăreţ şi lui Salinger, Capote şi Vonnegut, anume lui Catcher in the Rye, Harfa de iarbă şi Cat’s Cradle. Stop !
4. De-a v-aţi ascunselea.
Răspunsul cel mai copilăros care-mi vine este: “Nu mi-a plăcut niciodată jocul, pentru că mă dureau genunhcii şi pierdeam mereu, sau trişau ceilalţi". Altfel, nu, de mulţi ani de zile nu mai joc nimic care implică alergatul. De pe la 11 ani eram deja o băbuţă cu o cărticică în mână mereu sau doar una care se lua la harţă cu surorile ei mai mari, pentru că era de o sută de ori mai satisfăcător.
Nu mă ascund de nimeni, de nimic, pentru că ştiu să zbor, dar nu veniţi să-mi cereţi lecţii, sunt o egoistă !
5. Cine-i Zirra ?
Un compozitor bătrân de tot. Defapt e mort de mult, mult timp. A scris opere ale poveştilor pentru copii. E doar o poveste în viaţa mea formată şi din caietele cu ultimele 2 opere nepublicate, două poveşti de dragoste, pe care am de gând să le cânt eu la vioară şi să le lansez. Zirra mai e şi un actor vestit pe care nu-l cunosc din poveşti, aşa că îl declar irelevant acestui nume. Zirra mai e bunica mea de curând decedată, care 10 ani de zile a suportat o bătălie soră cu moartea oricum, într-un pat, dintr-o căsuţă cu 4 etaje, timp în care ea a reuşit să-şi păstreze speranţa vie, în ciuda tuturor bolilor şi suferinţelor pe care le-a suportat. Matz, cum i se spunea, e eroina mea preferată şi chiar un model în viaţă. Zirra mai e şi o ramură întreagă de arheologi care au săpat, nu glumă. Şi nu doar groapa personală.
6. Muzeul tău al literaturii române.
Pot să spun că Muzeul e una şi crâşma din spate alta ? Eu mai mult timp îmi petrec în spate cu prietenii la o bere sau la o masă de prânz în oraş pe nerăsuflate, însoţite de-o vorbă bună.
Am fost dezamăgită când am fost la cel din Bucureşti. Să fi fost fiecare artefact însoţit de-o poezea mică sau de-o scurtă povestire. Mai multe port-cigarette-uri şi pipe ale lui Topîrceanu, stiloul lui preferat, proiecte cu niscai copii pe poezelele lui Nichita Stănescu. Asta mi se pare destul de important, să se facă proiecte cu viitorii noştri intelectuali, că deja e gravă situaţiunea. Să găseşti câte o sală dedicată fiecărui scriitor mare, fiecărui clasic, chiar fiecărui scriitor român la modă, sau pur si simplu secţiuni pe epoci. Măcar să ştii o treabă. Vreau o sală mare numai pentru Cărtărescu, una imensă pentru Caraiale, evident, una mijlocie pentru Nichita Stănescu, şi câte una mică pentru Arghezi, Foarţă, Preda, Naum, Sadoveanu, dar să nu-i aflu pe Slavici sau pe Teodoreanu în camerele lor proprii.
7. Dacă-i soare …
Leşin pe stradă, pentru că sunt hipotensivă. Dacă-i ploaie, ies să fac un duş rapid. Mi-ar plăcea să pot alerga pe-un câmp in timpul unei ploi torenţiale. Dacă-i soare, mă găseşti la butoi, în curte, cu toţi prietenii mei, la o bere/un chicco, povestind cele mai noi întâmplări care mai apoi devin istorie, iar dacă-s straşnice, eu le trec pe hârtie sub forma unui desen. Dar dacă se anunţă o caniculă imposibil de suportat, o tulesc la Vâlcele, un sătuc mic şi frumos, la căsuţa mea de pe marginea râului, alături de-un câmp etern de lat, plin de maci. Acolo produc per săptămână 10 perechi de cercei, echivalentul mai multor chestii defapt, am terminat tot acolo şi 20 de ilustraţii ale unui caiet cu poezii şi cântece pentru copii mici, din 60. Acolo am terminat, când bătea un soare prea copt, deşi pe dinăuntru era crud de-a dreptul, în sufletul lui, un tablou început încă din decembrie. Acolo pot să rad 600 de pagini, fără grabă în patru zile. Ăla e paradisul meu, cât timp am multă muzică la îndemână. A, şi dacă-i soare, mă mai găseşti în hamacul din curte, sub viţa-de-vie sau între doi meri la Vâlcele, citind sau dormind.
8. Scrii ca să …
Încerc să le mai aduc oamenilor buna-dispoziţie, dar să le şi atrag atenţia când diverse vapoare ale ţării ăsteia se duc de râpă. Poate că e prea folosit răspunsul ăsta, dar în general nu e o minciună. Scriu şi ca să avansez în zisa mea carieră de persoană care mai publică pe unde poate. Nu am de gând să-mi spun jurnalist, că nu-mi place categoria de oameni, dar nici nu stiu cum să mă numesc. Publicist ? Da, poate că asa mai merge. Eu mai scriu şi cu speranţa că măcar unii citesc şi printre rânduri să vadă că lumea nu e complet roz. In fiecare text pe care îl scriu am măcar o remarcă ironică sau doar cu subînţeles la adresa României de azi, de ieri, de mâine. Nu mai mult, pentru că nu dă bine pentru un copil de speţa mea. Scriu şi ca să mă descarc. Nu cred ca numai cuvintele îţi mai absob dracii, dar văd şi o variantă mai simplistă: Omul care scrie la computer când e mâhnit puternic tastează foarte repede şi cu mult avânt, deci, bate clapele ! De-aia aş şi vrea un pian, dar nu-mi încape pe uşă, amuzantă poveste.
9. Creion, pix, stilou sau pană ?
În ciuda faptului că sunt extrem de old-fashioned, nu folosesc pana, deşi aceeaşi problemă cu uscatul vârfului o am şi cu stiloul meu preferat. De ce scriu cu stiloul ? Pentru că tot cu el şi desenez. Fac grafică liniară, să spunem, cu un stilou cu peniţă gigantic de subţire. Până acuma aveam multe stilour chinezeşti, pentru că în general au peniţe pe care nici nu le vezi cu ochiul liber, dar de multe ori se blochează, ca şi actualul, care este de o banalitate pură, şi pătează totul. N-am mai folosit pentru că din 10, toate aveau câte un defect, aşadar m-am dat bătută. Folosesc numai cerneală neagră, pentru că îmi place să pot vedea cum devine maronie cerneala pe hârtie când e pe terminate, iar contrastul pe foaia alba-gălbuie e mult mai armonic, chiar si melodic.
10. Dacă cine, de ce ?
Pentru că ştie să respecte oamenii şi opiniile lor, pentru că are o vastă cultură muzicală pentru vârsta sa, pentru că citeşte scrijelituri adevărate, nu doar Harry Potter (chiar dacă încă îmi mai plac şi mie cărţile), pentru că mă ia cu binişorul, nu mă oftică, ştiind prea bine cât de colerică sunt. Dar e musai să iasă din carapace şi să fie gentil. Şi pentru că are borcanul plin de vise şi voinţă să deschidă capacul şi să zboare cu ele, ţinând pasul !
Dar dacă nu ? Atunci îmi pun un mac după ureche şi mă uit la bucăţile mele de lut, le modelez şi îmi procur orişice am nevoie.

miercuri, 14 iulie 2010

Jurnalişti

Transmisiune în direct la Realitatea TV din Otopeni cu privire la decesul Mădălinei Manole: "În acest moment în casă se află soţul Mădălinei, părinţii şi copilul ei de doi ani. Cu toţii vor fi audiaţi mai târziu."
Nu-mi dau seama deocamdată dacă "reporteriţa" întinde coarda sau dacă procurorii sunt bătuţi în cap şi vor ca un copil de 2 ani să dea cu subsemnatul.
În altă ordine de idei, odihnească-se în pace.