Salvatore Quasimodo

Bocet pentru Sud

Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă...
Inima mea e-acum pe-aceste pajişti
în aceste ape înnorate de ceţuri.
Am uitat marea, grava
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roşcovul tremură în fumul miriştilor,
am uitat pasul bâtlanilor şi al berzelor
în văzduhul verzilor podişuri
pe pământul şi fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Oh, Sudul e obosit să tot târască morţi
pe malul mlaştinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanţuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieţii săi se întorc pe munţi,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roşii, încă roşii, încă roşii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Şi seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, şi aici îţi repet
absurdul meu contrapunct
de duioşii şi de furii,
un bocet de iubire fără iubire.