Postarea nr. 300

Căutând prin valiza căptuşită cu piele găurită, mirosind a tutun şi ploaia de azi am găsit...ba nu...am descoperit (!) nişte versuri celebre parafrazate de Dean Masons (nu omul, poetul):

Martirizându-te prudenţei
Nu-ţi va ajuta nici cât negru sub unghie
Căci în matematica ta emoţională
Siguranţă nu vei găsi
Când "1" va păşi va păşi va păşi afară
din cu
tia
ta
to
racică

Şi acum oare nu-ţi vezi zilele luminate de întunecare?
Nu-i drept, spune-mi, că-ţi trânteai pumnii de podea
Căci singurătatea, da, ea este meseria ta
(şi a lui J."J".R.)
Şi spune-mi, nu vezi iedera îmbrăţişându-ţi uşa...?

Waiting

John Burroughs



Serene, I fold my hands and wait,
Nor care for wind, nor tide, nor sea;
I rave no more 'gainst time or fate,
For lo! my own shall come to me.

I stay my haste, I make delays,
For what avails this eager pace?
I stand amid the eternal ways,
And what is mine shall know my face.

Asleep, awake, by night or day,
The friends I seek are seeking me;
No wind can drive my bark astray,
Nor change the tide of destiny.

What matter if I stand alone?
I wait with joy the coming years;
My heart shall reap where it hath sown,
And garner up its fruit of tears.

The waters know their own and draw
The brook that springs in yonder height;
So flows the good with equal law
Unto the soul of pure delight.

The stars come nightly to the sky;
The tidal wave unto the sea;
Nor time, nor space, nor deep, nor high,
Can keep my own away from me.

Îţi dai seama că mai există speranţă pentru omenire atunci când "Pe cine şi câte cărări" a lui Ducu Bertzi e urcată pe Youtube la categoria "Education".

Epitaf din Esenin

...............................
Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gîturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adînc povara.
...............................
Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu vechi nimicuri, ca oricare om,
Şi sub fereastră, într-o seară verde,
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom.

Răchitele din garduri or să scape
Mâhnite frunze, fluturând din mâini,
Atunci când nespălat or să mă-ngroape
La loc ferit şi în lătrat de câini.
...................................
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi să mă duc spre moarte.
....................................

Iaca hop

A fost o citire de poezie acum ceva vreme pe plaiurile mioritice la care m-am dus cu gânduri paşnice, de spectator. A ieşit altceva.

Aleksandr Puşkin

Careta Vieţii

Deşi purtând o grea povară,
Careta lunecă uşor.
Brav vizitiu, cu barba rară,
Ne poartă timpul parcă-n zbor.

Trântiţi în pernele careţii
Preabucuroşi de orice-ntâmplări,
Strigăm: "Hai! Mână-n..."
Sătui de somn şi desfătări.

Dar scade râvna la amiază
Ne-a zdruncinat acest proclet
Costişe, râpi ne bagă-n groază
Strigăm: "Nebune! Mai încet!"

Careta-n zbor întins ne poartă,
Spre seară ne-am obişnuit
Ajungem moţăind la poartă,
Iar timpu-aleargă nesfârşit.

Emily Dickinson

Apa se învaţă prin sete

Apa se învaţă prin sete.
Ţărmul - prin Mările în urmă lăsate.
Suferinţa - prin dureri încercate -
Pacea - prin bătălii şi dovezi -
Prin neîmplinire - Iubirea -
Păsările - prin albe Zăpezi

Tristan Tzara

Cântec dada

1
cântul unui dadaist
care-avea dada de dor
istovea al său motor
care-avea dada de dor

ascensoru-urca un rege
liber greu lin ca fantoma
braţul drept i-l rupse-n lege
l-a trimis papei la roma

astea fiindcă se-nţelege
amintitul ascensor
nu avea dada de dor

mâncaţi caramea
spălaţi-vă mintea şchioapătă
dada
dada
beţi apă.

2

cântul unui dadaist
nici prea vesel nici prea trist
ce iubea o biciclistă
nici prea veselă nici tristă

dar soţul de noul an
ştia tot şi într-o criză
le-a trimis la vatican
trupurile-n trei valize

nici amant
nici ciclistă
nu mai fură
cu-o figură
nici prea veselă nici tristă
mâncaţi creieri buni cu ceapă
spălaţi-vă soldatu-n cişmea
dada
dada
beţi apă

3

cântul unui dadaist
ce era dada de dor
ce era deci dadaist
ca toţi dadaii de dor

un şarpe purta eşarpe
el închise brusc supapa
şi-n eşarpe-n piei de şarpe
merse-a-mbrăţişa pe papa

e mişcător
burtă-n flori
nu mai fu-n dada cu dor
beţi apă de la rândunel
spălaţi-vă-acadelele-n cişmea
dada
dada
mâncaţi viţel

Jorge Luis Borges

Aurul tigrilor

Până sosi-va ceasul de galben asfinţit
Nu-mi voi putea lua ochii
De la impunătorul tigru de Bengal.
De colo-colo umblă pe hărăzitu-i drum
Şi nici nu bănuieşte
Că gratiile-s închisoarea lui.
Veni-vor după-aceea şi ceilalţi tigri:
Tigrul de foc veni-va al lui Blake,
Şi aur, mult, sub diferite chipuri:
Metalul iubitor care-a fost Zeus,
Inelul celor două nopţi, Draupnir,
Cel care zămisleşte nouă inele,
Iar acestea, altele nouă, şi tot aşa la nesfârşit.
Cu anii fost-am părăsit
De celelalte culori încântătoare.
Nu mi-au rămas decât
Tremurătoarea lumină, umbra deasă,
Şi aurul de la-nceput.
Voi, asfinţituri! Voi, tigri! Voi, fulgerări
Ale mitului şi ale epocii!
Văd un aur mult mai preţios, părul tău,
Pe care-l jinduiesc aceste mâini.

Robert Şerban

Fum

o mamă şterge cu dosul palmei
bărbia fiului care mănîncă

o bătrînă
are părul de culoarea cremenii
şi mîna atît de uscată
încît
după ce fiul i-o sărută
începe
să fumege
încet

Robert Frost

The oven bird

There is a singer eveyone has heard,
Loud, a mid-summer and a mid-wood bird,
Who makes the solid tree trunks sound again.
He says that leaves are old and that for flowers
Mid-summer is to spring as one to ten.
He says the early petal-fall is past,
When pear and cherry bloom went down in showers
On sunny days a moment overcast;
And comes that other fall we name the fall.
He says the highway dust is over all.
The bird would cease and be as other birds
But that he knows in singing not to sing.
The question that he frames in all but words
Is what to make of a diminished thing.

Nichita Stănescu

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

P.S.: personal favourite

Guillaume Apollinaire

Podul Mirabeau

Iubirea ni se duce şi Sena înainte
Sub podul Mirabeau
Cumva să-mi mai aduc aminte
După mâhniri veneau plăceri ţii minte

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Stam mână-n mână tot mai aproape
Când jos clipesc
Sub podul braţelor pleoape
Şi ochi eterni ai obositei ape

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Iubirea noastră apă somnolentă
Se duce-aşa
Viaţa e prea lentă
Şi ah Speranţa prea e violentă

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Fug zilele şi nu mai ştim încotro
Cu timpul dus
Şi cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge curge sub Podul Mirabeau

Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân

Fac rabat de la genul de poezie cu care v-am obişnuit (doar pentru că e Craciunul). Aşa că-mi pun cenuşă-n cap şi vă prezint următoarea:



George Coşbuc

Crăciunul în tabără

(Pe Cîmpia Smîrdanului, 1877)

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.


Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul…

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete…

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie…

Fernando Pessoa

Acesta

Scriu simulând şi mint,
Zic ei. Dar nu-i aşa.
Eu pur şi simplu simt
Cu-imaginaţia.
Resping, deci, inima.

Ce-i vis sau ce m-apasă,
Ce n-am sau port voios,
Este ca o terasă
Stând pe-altceva, mai jos.
Iată ce e frumos.

De aceea când scriu spintec
Nimicu-n juru-mi stând,
Liber, chiar de-al meu cântec.
Grav, de ce nu-i nicicând.
Simt? Simtă ei-citind.

Pablo Neruda

Cine moare

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

Salvatore Quasimodo

Bocet pentru Sud

Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă...
Inima mea e-acum pe-aceste pajişti
în aceste ape înnorate de ceţuri.
Am uitat marea, grava
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roşcovul tremură în fumul miriştilor,
am uitat pasul bâtlanilor şi al berzelor
în văzduhul verzilor podişuri
pe pământul şi fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Oh, Sudul e obosit să tot târască morţi
pe malul mlaştinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanţuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieţii săi se întorc pe munţi,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roşii, încă roşii, încă roşii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.

Şi seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, şi aici îţi repet
absurdul meu contrapunct
de duioşii şi de furii,
un bocet de iubire fără iubire.

Lawrence Ferlinghetti

Constantly Risking Absurdity

Constantly risking absurdity
and death
whenever he performs
above the heads
of his audience
the poet like an acrobat
climbs on rime
to a high wire of his own making
and balancing on eyebeams
above a sea of faces
paces his way
to the other side of the day
performing entrachats
and sleight-of-foot tricks
and other high theatrics
and all without mistaking
any thing
for what it may not be
For he's the super realist
who must perforce perceive
taut truth
before the taking of each stance or step
in his supposed advance
toward that still higher perch
where Beauty stands and waits
with gravity
to start her death-defying leap
And he
a little charleychaplin man
who may or may not catch
her fair eternal form
spreadeagled in the empty air
of existence

Vladimir Maiakovski


Atitudine faţă de domnişoară

În acea seară se decidea-
vom ajunge sau nu amanţi?-
era întuneric,
nimeni nu ne vedea.
Eu mă aplecai cu adevărat,
şi, într-adevăr,
aplecându-mă,
i-am spus:
"E foarte abrupt al pasiunilor abis-
fiţi bună,
feriţi-vă.
A vă feri,
fiţi bună.
E prea sus".