Stagiune încheiată pentru două vise

- Ştiu că sunt extrem de puţini pasionaţi de fotbal care citesc acest blog. Acest articol trebuia scris undeva, indiferent de public. -

A devenit o legendă vie în doar şase ani. Într-o industrie ce generează miliarde de euro pe an într-o singură ţară, 2.5 milioane nu înseamnă absolut nimic şi totuşi, atât valorează o legendă. A ajuns în doar şase ani să fie identificat cu bucăţica de iarbă tăiată perfect pe care a călcat vineri, 27 mai 2011, pentru ultima oară cu mănuşi pe mâini. Un profesionist, un om care a excelat în domeniul său, s-a retras pentru a-şi continua masterul şi a face documentare despre natură. Ajuns la 40 de ani, Edwin Van der Sar nu a invocat ca motive ale retragerii bătrâneţea, plictisul ori saturaţia financiară ci a spus simplu: "Simt că nu mai pot progresa". Unul din marii portari din fotbalul mondial, redescoperit la 34 de ani, spune adio jocului cu balonul rotund. Întrebat la retragere ce crede că e necesar pentru a face performanţă în fotbal, nu răspuns ca atâţia alţii - dorinţă, muncă, seriozitate (condiţii pe care totuşi le-a îndeplinit) ci a spus: "Să-ţi aminteşti mereu să te bucuri ca un copil". Pentru că, în fapt, asta înseamnă sport.

A ajuns la echipa sa de suflet la 17 ani. Peste o lună se împlinesc 20 de ani de atunci. S-a menţinut la un nivel foarte înalt în tot acest timp, iar Zinedine Zidane l-a caracterizat drept "cel mai puternic adversar pe care l-am întâlnit". Extrem de modest şi concentrat pe meseria sa, jocul, nu a acordat în tot acest timp decât 5 interviuri, deşi a fost constant titular în echipa naţională de fotbal a Angliei şi la Manchester United. Se spunea că atunci când nu era pe teren stătea în casă cu cărţi despre fotbal în mână iar la meciuri aplica tot ce învăţa în timpul săptămânii. Într-o oarecare măsură aşa şi era în calitatea sa de creier de la mijlocul terenului - dădea de două ori pe săptămână câte un examen. Un jucător pe care l-am admirat mereu nu doar pentru că activa la echipa mea preferată, ci pentru spiritul său de luptă, caracterul deosebit, dorinţa de victorie şi seriozitate. A jucat fotbal într-o ţară în care se joacă fotbal pe teren, nu în culise, un fotbal pe care îl urmăreşti cu drag. Nu în România, în Anglia. Un loc în care tot ce se întâmplă pe teren are o logică, în care sportul e ridicat la rang de artă. Contestatarii acestui sport vor spune că înseamnă doar să plimbi mingea de la un jucător la altul aşteptând să pice un gol. Ei bine, aşa o fi la noi, dar unde se joacă fotbal adevărat, acesta are spectaculozitatea tăcută a şahului. Un joc simplu la suprafaţă (dovadă hoardele de fani) dar foarte complex în profunzime (dovadă cei 30% care-l înţeleg cu adevărat şi nu-şi sparg sticle în cap unii altora după meciuri). Exact asta a fost pe teren Paul Scholes. Aparent simplu: mic de statură, roşcovan, firav; în fapt cu o viziune a terenului ce l-a impus conducător de joc şi de multe ori căpitan în detrimentul altora care ieşeau mai mult în evidenţă. La campionatul mondial de fotbal din Japonia, din 2002, a fost întrebat de către un jurnalist argentinian, într-o rară apariţie în faţa presei, cine este fotbalistul său preferat. Răspunsul aşteptat de toată lumea era "Maradona". Scholesy a răspuns fără să glumească: "Frankie Bunn. A înscris şase goluri pentru Oldham într-un meci din Cupa Ligii împotriva lui Scarborough." Nu auzisem de Bunn până atunci. Nici de Oldham (oraşul natal al lui Scholes), nici de Scarborough. Echipe de liga a-3-a în perioadele bune. Paul Scholes.
Anul acesta s-au retras 3 căpitani de pe Teatrul Viselor, a mai rămas unul.