Frumos cu întreruperi absurd de reale

Am stat în letargie o vreme. Încep să mă trezesc. La viaţă şi din păcate, în acelaşi timp, la realitate. Umbre ale deznădejdii încep să-mi apară iar pe chip. E drept, frumosul mă ia un braţe şi mă duce departe de acestea uneori, dar perspectivele sunt...sumbre. Mereu am păşit cu siguranţă pe solul îngheţat al societăţii în derivă însă, când întâlneam un bolovan mai mare, iroseam timp nepreţuit pentru a-l ocoli în loc de a-l escalada şi, cu preţul unui efort de moment, a-mi asigura liniştea. Acum nu mi-a rămas decât opţiunea din urmă şi, după cum am spus, nu e deloc pe gustul meu. Teama de eşec, da a (mă) dezamăgi e copleşitoare. Momentele în care gândesc îmi sunt acompaniate de un fundal sonor alcătuit dintr-un singur ritm de tobă ce se repetă la nesfârşit, o singură notă înfundată bătută fără încetare, fără pasiune, fără crescendo, fără suflet. În faţa mea sunt aliniate toate eşecurile de până acum şi tot ce am de făcut e un salt mic peste ele şi gata. Drumul va fi liber. Vreau o mângâiere şi un zâmbet. Vreau să pot fi capabil să zâmbesc drept răspuns după ce-mi voi încheia escalada. Vreau ce-am trăit în ultimele zile şi să pot închide ochii la restul. Mai e puţin. Repet: "Panic. It crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy."