Ioan 2:7

De obicei, în experienţa mea, când un grup de 3 sau mai multţi oameni se adună într-un loc, şansele sunt de 75,61% ca ei să consume alcool. Dacă nu-s mormoni, evident. Aşa ne-am adunat şi noi 6, să vorbim despre alcool: de ce îl consumăm, de ce l-am consumat, când şi mai ales cum.

[Zum] Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid – vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

[Caligraf] Sinteti din Bosnia? – ma intreaba uneori vinzatorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licar de intelegere culturala in ochi, cind imi iau o sticla de vodca. Iar colegii, cind iesim pe undeva, glumesc invariabil – si pentru Alex vodca. Clisee. Si totusi, alte lichide nu mi-au spus niciodata mare lucru, in timp ce vodca, chiar si in cocktailuri cu suc de coacaze [o descoperire recenta], imi spune. Daca lichidul din pahar e pal, intr-o ora sint iar Hendrix la Woodstock, sint iar Brel si Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sint Remy de Gourmont la Mercure de France si mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atit de minunate incit Editura Vinea, ca sa accept sa mi le publice, isi face cea mai buna retea de distributie din lume. Daca amestecul e mai colorat, ramin autorul unui singur poem de dragoste, in care eu ii scriu ei incontinuu, ea nu-mi raspunde niciodata, dar pina la urma vine si din poseta i se revarsa incet, pe tacute / toate scrisorile mele, nedesfacute. Nepublicat, nu va speriati. Deci alcoolul nu e o solutie, cum spunea, intr-un film frantuzesc, un betiv cu un etern pahar de vodca in mina.

[Jokerman] Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau!. Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul. Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante.
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol...”.

[Strelnikov] cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.
acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.
the strangest thing.

[Bola de Nieve] Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata "acu’ bun, acu’ bun". Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare - si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

[Radu Vancu] Bun, acum eu ar trebui, dupa cate inteleg din intrebare, sa spun ce si de ce imi place sa beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, si intentionand sa continuu experimentul cel putin pana in 15 mai 2027 [poate parea mult, dar un an a si trecut deja, si restul o sa treaca din ce in ce mai repede], ma vad nevoit sa transfer raspunsul intr-un trecut din ce in ce mai departat.
Asadar, am baut cam de toate, fara ca asta sa ma faca un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degraba un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva ca a vrut sa faca din Sub vulcan o „Divina Comedie beata”; pentru mine, betia era scrisa in niste Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propozitiile fiind rezumabile la urmatoarea: vei bea zilnic mai mult decat orice om pe care-l intalnesti. Nu m-am lamurit inca de ce era nevoie sa fac asta, si nici de ce am facut-o. O spun cu toata sinceritatea: nu mi-a placut sa beau. Dar nu-mi placea nici cum aratam lumea cand nu beam. Si nici cum aratam eu. [De parca acum...]
Asa ca am baut. Temeinic, in litera legii amintite. Esentiala era cantitatea de etili ingerata, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazata in grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade [vodka juca, asadar, rol de valuta forte, era aur, alcoolul se masura, deci, intr-un fel de vodkarate]. O bere de 5 la suta insemna, adica, 25 de grade de alcool pur [sticla fiind, fireste, de 500 ml, nu o triserie de 330!], care, diluate corespunzator la 40 de procente, echivalau cam 60 si ceva de militri de vodka. Subsecvent, 10 beri bateau cu putin peste 600 de mililitri. Asta era DZR-ul meu, doza zilnica recomandata pentru ca lumea sa devina suportabila, si eu sa-mi devin suportabil. Desi erau putine zilele in care ma opream la 10.
Toate astea pana acum un an si o luna, cand, tot fara sa stiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogata. M-am trezit, ce-i drept, intr-o lume infinit mai frumoasa decat cea pe care mi-o aminteam. Urma sa mi se nasca un fiu. Si m-am mirat, cum ma mir si acum, de fanatismul cu care ma supusesem, pret de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Insa nu-i port resentimente alcoolului; dimpotriva, cred ca a pus serios umarul la treaba, ajutandu-ma sa nu ma prabusesc dupa sinuciderea tatalui meu in ’97. Sigur, sunt convins ca investea in mine ca un bancher, stiind ca o sa-si ia candva cu amandoua mainile ce-mi dadea cu una. Insa, cumva, nu stiu cum, cineva mi-a refinantat creditul, si batranul camatar nu si-a mai scos parleala.
De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici macar o data ca beau. Am inteles ca multor quitteri li se intampla asta. Mie, unul, nu mi s-a intamplat. Am visat, in schimb, deseori ca ma joc cu fiul meu, Sebastian. In asta convertesc acum orele: in minute de joaca cu el. E noul meu DZR. Da dependenta mai mare, ce-i drept, dar ma si ajuta sa ma suport considerabil mai usor. Rasul lui e un drog mai tare decat vodka.