oameni buni

despre răul preferat

zum

e mieros, lingusitor si are mii de fetze. isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional [ah, slabiciunile ticalosilor!]. unii l'ar numi bun politician. ca orice "villain" care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. mult timp habar n'ai daca e bun sau rau. sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand'si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce'i sta in cale.

ti-l imaginezi fara probleme intr'un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr'o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. inegalabil.

il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

dragoş c

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

"http://img12.imageshack.us/i/dragosz.jpg/

cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei "constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

http://img46.imageshack.us/i/cinesseur.png/

utopia balcanică

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

http://img841.imageshack.us/i/utopia.gif/

vancu

daca la intrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am raspuns Pardaillan, ratiuni de simetrie afectiva [dar exista oare o simetrie a inimii?!] cer ca superoul detestat sa fie, fara doar si poate, Fausta. malefica precum Richelieu, meschina precum Mazarin, nu mai putin brava decat Pardaillan-fils [imi aduc aminte si acum cu inima stransa de scena in care se dueleaza aproape de la egal la egal], frumoasa ca... [aici e greu sa-i gasesc egal, pentru ca pur si simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului], papesa [la propriu] si ghiavolita [nu tocmai la figurat], iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeasi patima cu care-l ura, asasina a tatalui copilului ei [ghici ciuperca!] – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe langa ea, ...celuloid. cat despre vampele si trampele nu celuloide, ci curat celulozice, sa fim seriosi – Milady Clarick de Winter e pe langa ea o scumpitica, Madame Thénardier o sadica... sadea, nici mai putin, dar nici mai mult de atat, iar Caterina de Medici o biata regina rascoapta, chinuita deopotriva de menopauza si de amorul tirziu pentru astrologul Ruggieri. e groaznica si seducatoare femeia asta, raul pur si dur, si probabil ca ea mi-a furnizat primul set mai acatarii de intrebari metafizice: cum se face ca manifestarea istorica a Raului are drept reactiune o manifestare nu mai putin istorica a Binelui? e obligatoriu ca orice Fausta sa-si aiba Pardaillanul? e cel din urma, prin urmare, un fel de creatie a celei dintai? deci, dupa cum patratul logic ne invata ca adevarul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rau? de ce da? sau de ce nu? iar copilul Faustei cu Pardaillan cade in categoria Binelui ori a Raului? si cum de sunt cele doua miscibile?

citeam, cum am spus si in Dilemateca, ultimele volume ale sagai Pardaillenilor in paralel cu Monadologia. cred ca se vede si din intrebarile de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. de fapt, cred ca de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru ca, detestand-o fascinat pret de doua-trei mii de pagini, mi-am gasit teodiceea personala. a fost, care va sa zica, prima mea femeie metafizica!

mihaela ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi... Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain's ass!

http://img521.imageshack.us/i/ursao.jpg/

milf + petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

zamo.ca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de "creative destruction" este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

subteranienii

nu doar minunile "nu au chip si nume", ci si raul insusi. masinaria aia infernala din cartile lui Kafka. asta e "ticalosul perfect": omniprezent si toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului insusi. fara explozie. fara o Hiroshima sau un Cernobal. fara teorii.

capricornk13

my favourite bad guy is Rhett Butler. imi place pentru sinceritatea raului din el.
daca as putea sa fiu la fel de rea ca Rhett, in sensul de a trai cu atata pasiune intelegand... as spune ca nothing else matters.

micawber

n-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. totusi, sub coercitiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf si Petrov. de ce? din patriotism zgandarit, de buna seama. sa nu uitam cum se termina Vitelul de aur. Ostap incearca sa treaca granita in Romania, in vreme ce din buzunare ii curg verighete, lanturi si bratari si rosteste „clar“: Traiasca Romania Mare! unde mai gasiti, in toata literatura universala, un asemenea strigat venind de la un strain?

jokerman

Nurse Ratched. nu mi-a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a-i pastra constiinta de sine. a-l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

http://img339.imageshack.us/i/jokeryj.jpg/

adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare :]

caligraf

personajul care domina galeria mea de Rai Preferati e celebrul Omulet din Subterana, aparut pentru prima oara in poemul Sebastian in Vis de Radu Vancu, crescut apoi pina la statura mitului literar. dupa cum se stie, nano-antropologia subteraniana a emis nenumarate ipoteze incercind sa explice de ce Omuletul vrea sa devina Supra-Omulet, cu orice pret [chiar administrind copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca sa aiba toti rahitism si nanism si el sa ajunga “overlord in lumea liliputa”]. astfel, Omuletul ar fi ”bolnav” [Dostoievski 1864], ”intr-un fel” [Zum 2010], ”rau, dar nu fundamental rau” [Caligraf 2010]. eu mi-l simt un pic apropiat pentru ca rautatea lui mi se pare un produs derivat al dorintei lui, [nano]omeneasca in fond, de a fi mai inalt decit e. si mi-e mila cind i se pregateste un ceai de valeriana, apoi inca unul, ca sa se potoleasca cu fitiielile hipercinetice intre Subterana pentru Omuleti si cea pentru Supra-Omuleti. din experientele din subterana mea, stiu ca efectul valerianei nu tine prea mult.

bughi mambo rag

in general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. e vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ["Gay Purr-ee"], un motan parizian, distins, [aparent] amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. am revazut relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva...

http://img535.imageshack.us/i/bughi.jpg/

claude

daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'he was the guy who smashed my car up. It was brand-new. then he backed up over my mother's wrist. she's elderly, and uses her wrist a lot.' [Zelig, Woody Allen, 1983]

poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n'am inteles prea bine in ce fel.

bola de nieve

Jack Nicholson - Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din Eastwick"]

e impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. ranjeste scandalos si irezistibil. terorizeaza o comunitate de nesuferiti. trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. si daca are chef, poate sa si zboare. gotta love the horny little devil.

http://www.youtube.com/v/NZ2IRuCe1NQ?fs=1&hl=en_US&rel=0

anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

http://img340.imageshack.us/i/anda.jpg/

dreaming jewel

Rebecca de Winter

e o absenta ce se simte ca o prezenta: despre ea se tace atat de asurzitor ca te dor timpanele. o reconstitui ca pe un puzzle din tresaririle de suferinta ale celor ce au cunoscut-o, incerci s-o intelegi, dar, chiar cand i-ai refacut fiecare miscare si cuvant, motivatiile ei iti scapa printre degete, nu stii cine e, dar o presimti ca pe o silueta nefasta la capatul tuturor cararilor pe care dai s-o apuci.

si, cand o declari invinsa definitiv, iti da o ultima lovitura, exilandu-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

doamnelor si domnilor, Rebecca, deja moarta la inceputul romanului lui Daphne du Maurier: a trait cum a avut chef, a murit in propriii ei termeni si a reusit ca inclusiv dupa aia sa dea peste cap vietile celor lasati in urma.

khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i'm only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i'm doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

tlon

Moxica + The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur, dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel, acelasi lucru minunat.

http://www.youtube.com/embed/nClb_gcFpiU"

Ioan 2:7

De obicei, în experienţa mea, când un grup de 3 sau mai multţi oameni se adună într-un loc, şansele sunt de 75,61% ca ei să consume alcool. Dacă nu-s mormoni, evident. Aşa ne-am adunat şi noi 6, să vorbim despre alcool: de ce îl consumăm, de ce l-am consumat, când şi mai ales cum.

[Zum] Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid – vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

[Caligraf] Sinteti din Bosnia? – ma intreaba uneori vinzatorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licar de intelegere culturala in ochi, cind imi iau o sticla de vodca. Iar colegii, cind iesim pe undeva, glumesc invariabil – si pentru Alex vodca. Clisee. Si totusi, alte lichide nu mi-au spus niciodata mare lucru, in timp ce vodca, chiar si in cocktailuri cu suc de coacaze [o descoperire recenta], imi spune. Daca lichidul din pahar e pal, intr-o ora sint iar Hendrix la Woodstock, sint iar Brel si Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sint Remy de Gourmont la Mercure de France si mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atit de minunate incit Editura Vinea, ca sa accept sa mi le publice, isi face cea mai buna retea de distributie din lume. Daca amestecul e mai colorat, ramin autorul unui singur poem de dragoste, in care eu ii scriu ei incontinuu, ea nu-mi raspunde niciodata, dar pina la urma vine si din poseta i se revarsa incet, pe tacute / toate scrisorile mele, nedesfacute. Nepublicat, nu va speriati. Deci alcoolul nu e o solutie, cum spunea, intr-un film frantuzesc, un betiv cu un etern pahar de vodca in mina.

[Jokerman] Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau!. Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul. Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante.
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol...”.

[Strelnikov] cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.
acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.
the strangest thing.

[Bola de Nieve] Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata "acu’ bun, acu’ bun". Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare - si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

[Radu Vancu] Bun, acum eu ar trebui, dupa cate inteleg din intrebare, sa spun ce si de ce imi place sa beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, si intentionand sa continuu experimentul cel putin pana in 15 mai 2027 [poate parea mult, dar un an a si trecut deja, si restul o sa treaca din ce in ce mai repede], ma vad nevoit sa transfer raspunsul intr-un trecut din ce in ce mai departat.
Asadar, am baut cam de toate, fara ca asta sa ma faca un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degraba un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva ca a vrut sa faca din Sub vulcan o „Divina Comedie beata”; pentru mine, betia era scrisa in niste Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propozitiile fiind rezumabile la urmatoarea: vei bea zilnic mai mult decat orice om pe care-l intalnesti. Nu m-am lamurit inca de ce era nevoie sa fac asta, si nici de ce am facut-o. O spun cu toata sinceritatea: nu mi-a placut sa beau. Dar nu-mi placea nici cum aratam lumea cand nu beam. Si nici cum aratam eu. [De parca acum...]
Asa ca am baut. Temeinic, in litera legii amintite. Esentiala era cantitatea de etili ingerata, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazata in grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade [vodka juca, asadar, rol de valuta forte, era aur, alcoolul se masura, deci, intr-un fel de vodkarate]. O bere de 5 la suta insemna, adica, 25 de grade de alcool pur [sticla fiind, fireste, de 500 ml, nu o triserie de 330!], care, diluate corespunzator la 40 de procente, echivalau cam 60 si ceva de militri de vodka. Subsecvent, 10 beri bateau cu putin peste 600 de mililitri. Asta era DZR-ul meu, doza zilnica recomandata pentru ca lumea sa devina suportabila, si eu sa-mi devin suportabil. Desi erau putine zilele in care ma opream la 10.
Toate astea pana acum un an si o luna, cand, tot fara sa stiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogata. M-am trezit, ce-i drept, intr-o lume infinit mai frumoasa decat cea pe care mi-o aminteam. Urma sa mi se nasca un fiu. Si m-am mirat, cum ma mir si acum, de fanatismul cu care ma supusesem, pret de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Insa nu-i port resentimente alcoolului; dimpotriva, cred ca a pus serios umarul la treaba, ajutandu-ma sa nu ma prabusesc dupa sinuciderea tatalui meu in ’97. Sigur, sunt convins ca investea in mine ca un bancher, stiind ca o sa-si ia candva cu amandoua mainile ce-mi dadea cu una. Insa, cumva, nu stiu cum, cineva mi-a refinantat creditul, si batranul camatar nu si-a mai scos parleala.
De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici macar o data ca beau. Am inteles ca multor quitteri li se intampla asta. Mie, unul, nu mi s-a intamplat. Am visat, in schimb, deseori ca ma joc cu fiul meu, Sebastian. In asta convertesc acum orele: in minute de joaca cu el. E noul meu DZR. Da dependenta mai mare, ce-i drept, dar ma si ajuta sa ma suport considerabil mai usor. Rasul lui e un drog mai tare decat vodka.