Ce defineşte un "om"? Răspunsul care vine imediat în minte este cel de negare: "Nu banii sau posesiunile materiale." Complet adevărat, deşi mulţi sunt cei care spunând asta îşi demaschează propria ipocrizie. - Ce voi expune pe scurt în rândurile următoare nu reprezintă o lecţie de morală, ci o confesiune care poate părea întârziată cu câteva zeci dacă nu sute de ani. Aşa că dacă n-aveţi chef, opriţi-vă din citit. Cunosc mai bine decât vă imaginaţi probabil cât de importantă este fie şi o secundă - . Răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur pentru mine: onoarea. Stilul modern de viaţă ne impune o groază de limite prin însăşi libertatea pe care ne-o confera. Spre exemplu, ce rost are comunicarea cu cineva aflat la distanţă, dacă nu repezintă altceva decât o vagă aducere aminte a unor clipe petrecute comunicând faţă în faţă, prin vorbe, priviri, gesturi sau chiar mai puţin, dar mai profund. Nu face altceva decât să alimenteze sentimente de dor şi regret ce pot duce la o accentuare a sentimentului de distanţare. Suntem singuri, chiar dacă stăm toată ziua în faţa monitorului la palavre cu oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar acum doar îi ştim. Reprezintă o pierdere de timp pentru ambele părţi. Onoarea nu ţi-o poţi apăra pe internet sau la telefon. Onoarea nu poate fi exprimată prin vorbe, nici chiar în carne şi oase, ci doar prin fapte. Eu sunt un om. Deci am onoare. Desigur, am conştientizat de mult că onoarea mea nu se aliniază la normele morale general acceptate decât pe alocuri şi atunci, de multe ori, discutabil. Însă la o analiză amănunţită a faptelor mele, judecând omeneşte, sunt onorabil. La fel cum probabil se consideră mulţi după standardele lor. Ce defineşte în schimb această caracteristică pe care mi-o asum este atributul însuşi. Îmi apăr onoarea onorabil. Violenţa (fie ea fizică, verbală sau psihologică) este a celor slabi, iar toţi avem momente de slăbiciune, momente pe care personal le-am rărit considerabil. Aşadar, cum îmi apăr onoarea dacă nu violent? Nu, nu printr-o argumentare în aparenţă calmă dar cu sângele fierbând în vene. Mă ridic şi plec. Nu doar fizic. Când onoarea mi-e atacată stând în picioare, (zice-se că) mă ridic şi plec. Atunci când accepţi o persoană în preajma ta, o accepţi cu propria ei idee despre morală şi deci nu ai dreptul să o excluzi din nici un considerent, asumându-ţi astfel greşeala. Aştepţi ca persoana respectivă să-şi justifice caracterul onorabil, iar în cazul meu, să se ridice şi să plece. A-ţi apăra onoarea printr-un mod neviolent faţă de alţii poate lua multe forme. Să pleci la momentul potrivit, să sari la momentul potrivit, să înfigi cuţitul la momentul potrivit sau altele, după preferinţe. Astfel, stând şi cugetând la rece alături de prietenul meu de nădejde coceanul MacArthur, am decis să-mi demonstrez onoarea faţă de cei care mi-au pus-o la îndoială. Deocamdată mă ridic şi plec, rămânând ca legatură publica să fie menţinută doar prin intermediul blogului. Vă întreb, retoric, câţi aţi avea curajul?
....scris astazi vineri 13
RăspundețiȘtergere