Postarea nr. 300

Căutând prin valiza căptuşită cu piele găurită, mirosind a tutun şi ploaia de azi am găsit...ba nu...am descoperit (!) nişte versuri celebre parafrazate de Dean Masons (nu omul, poetul):

Martirizându-te prudenţei
Nu-ţi va ajuta nici cât negru sub unghie
Căci în matematica ta emoţională
Siguranţă nu vei găsi
Când "1" va păşi va păşi va păşi afară
din cu
tia
ta
to
racică

Şi acum oare nu-ţi vezi zilele luminate de întunecare?
Nu-i drept, spune-mi, că-ţi trânteai pumnii de podea
Căci singurătatea, da, ea este meseria ta
(şi a lui J."J".R.)
Şi spune-mi, nu vezi iedera îmbrăţişându-ţi uşa...?

Standarde europene

Cândva, uşa de garaj impunea respect, în sensul că nici nu se gândea cineva să parcheze în faţa garajului altcuiva. E drept, poate şi din cauză că pe atunci nu prea erau maşini în bituminoasa noastră ţară. Cum a crescut numărul maşinilor, cum s-a apucat românul gospodar să ia ce var mai rămăsese prin curte de la toaletarea de primăvară a bordurii şi să-l întindă pe poartă sub forma unei rugăminţi prieteneşti: "Nu parca! Garaj!". Au mai trecut câţiva ani, a mai crescut numărul automobilelor, s-a modernizat lumea, au apărut semne de plastic de bătut în cuie cu acelaşi mesaj. După încă ceva vreme, exasperaţi de creşterea exponenţială a nesimţirii, mulţi au trecut la ameninţări: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri!". Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii aceştia...până azi. Mintea mea scurtă nu putea curpinde nesimţirea din jur, drept urmare nu am apelat niciodată la vreun semn ori pensulă, ci m-am încrezut orbeşte în puterile miraculoase de convingere a impunătoarei porţi de garaj. Repet. Până azi. Când după o zi grea ajungi acasă şi vezi că iar a venit dobitocul în vizită la vecinul cel mai "iubit" şi iar şi-a postat tomberonul cu numere de înmatriculare TXKXGXMXplăteştedracuşituasigurarecatoatălumeaînRomânianutemaiprefacecăplăteştiînBulgaria în faţa garajului tău că deh, e umbră de la nuc, parcă-ţi vine a lipi o coală de hârtie pe poartă cu lichidul lui de frână pe care să poată citi europeanul: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri, rup picioare, fur ultima rolă de hârtie igienică, tund în somn şi răpesc nevastă."

"Dă-te bă că vreau io să stau aici"

Probabil că mulţi dintre voi au fost măcar o dată la cinematograf. Şi probabil că o parte dintre cei care au fost la cinema au primit bilet pe care scria rândul şi locul, iar când au ajuns la intersectarea corectă de coordonate au găsit un ţăran înfulecând floricele pe locul respectiv. Schimbând direcţia, probabil că unii dintre voi au văzut poze sau filmuleţe pe net cu dobitoci care mimează sex, stau în curul gol, beau, sau fac poze cretine cu telefonul pe diverse morminte. Probabil că majoritatea aţi văzut de asemenea ştiri de pe la noi din ţară cu profanatori de morminte ce doar au distrus, sau au şi furat din locurile de veci. Cele legătură au aceste 3 ipoteze? Păi dacă le punem cap la cap, rezultă Marean Vanghelie. De ce? Explic: Nesimţit + Cretin + Profanator de morminte = Marean Vanghelie. Se pare că responsabilul sectorului 5 din Bucureşti cu Vanghelioanele i-a băgat abuziv în aceeaşi criptă pe bunică-su şi încă o rudă. A, am uitat să specific că acea criptă se află în Cimitirul Bellu şi era ocupată de Iacob lahovary, membru al celebrei familii nobiliare româneşti, general şi diplomat, decedat în 1907, şi familia sa. Jurnaliştii de la ziarul Adevărul (cei care prezintă în detaliu cazul în articolul: http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Vanghelie-profanator_si_mincinos_0_482352344.html?source=yahoo)
citează şi declaraţia unui angajat al cimitirului care susţine că rămăşiţele familiei Lahovary au fost deshumate şi aruncate la gunoi. Sincer, aş vrea să mai comentez, dar simt că mi se face greaţă. La propriu, îmi vine să vomit când mă gândesc la imitaţia asta de fiinţă umană. Eu mă opresc aici, vă dau cuvântul dacă mai aveţi putere să continuaţi după ce citiţi articolul.

Aşa cum n-ar trebui (Mai altfel)

Ce defineşte un "om"? Răspunsul care vine imediat în minte este cel de negare: "Nu banii sau posesiunile materiale." Complet adevărat, deşi mulţi sunt cei care spunând asta îşi demaschează propria ipocrizie. - Ce voi expune pe scurt în rândurile următoare nu reprezintă o lecţie de morală, ci o confesiune care poate părea întârziată cu câteva zeci dacă nu sute de ani. Aşa că dacă n-aveţi chef, opriţi-vă din citit. Cunosc mai bine decât vă imaginaţi probabil cât de importantă este fie şi o secundă - . Răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur pentru mine: onoarea. Stilul modern de viaţă ne impune o groază de limite prin însăşi libertatea pe care ne-o confera. Spre exemplu, ce rost are comunicarea cu cineva aflat la distanţă, dacă nu repezintă altceva decât o vagă aducere aminte a unor clipe petrecute comunicând faţă în faţă, prin vorbe, priviri, gesturi sau chiar mai puţin, dar mai profund. Nu face altceva decât să alimenteze sentimente de dor şi regret ce pot duce la o accentuare a sentimentului de distanţare. Suntem singuri, chiar dacă stăm toată ziua în faţa monitorului la palavre cu oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar acum doar îi ştim. Reprezintă o pierdere de timp pentru ambele părţi. Onoarea nu ţi-o poţi apăra pe internet sau la telefon. Onoarea nu poate fi exprimată prin vorbe, nici chiar în carne şi oase, ci doar prin fapte. Eu sunt un om. Deci am onoare. Desigur, am conştientizat de mult că onoarea mea nu se aliniază la normele morale general acceptate decât pe alocuri şi atunci, de multe ori, discutabil. Însă la o analiză amănunţită a faptelor mele, judecând omeneşte, sunt onorabil. La fel cum probabil se consideră mulţi după standardele lor. Ce defineşte în schimb această caracteristică pe care mi-o asum este atributul însuşi. Îmi apăr onoarea onorabil. Violenţa (fie ea fizică, verbală sau psihologică) este a celor slabi, iar toţi avem momente de slăbiciune, momente pe care personal le-am rărit considerabil. Aşadar, cum îmi apăr onoarea dacă nu violent? Nu, nu printr-o argumentare în aparenţă calmă dar cu sângele fierbând în vene. Mă ridic şi plec. Nu doar fizic. Când onoarea mi-e atacată stând în picioare, (zice-se că) mă ridic şi plec. Atunci când accepţi o persoană în preajma ta, o accepţi cu propria ei idee despre morală şi deci nu ai dreptul să o excluzi din nici un considerent, asumându-ţi astfel greşeala. Aştepţi ca persoana respectivă să-şi justifice caracterul onorabil, iar în cazul meu, să se ridice şi să plece. A-ţi apăra onoarea printr-un mod neviolent faţă de alţii poate lua multe forme. Să pleci la momentul potrivit, să sari la momentul potrivit, să înfigi cuţitul la momentul potrivit sau altele, după preferinţe. Astfel, stând şi cugetând la rece alături de prietenul meu de nădejde coceanul MacArthur, am decis să-mi demonstrez onoarea faţă de cei care mi-au pus-o la îndoială. Deocamdată mă ridic şi plec, rămânând ca legatură publica să fie menţinută doar prin intermediul blogului. Vă întreb, retoric, câţi aţi avea curajul?

C-aşa suntem noi

Am fost şi eu martor prin intermediul mass-media la evenimentele din ultima perioadă din Japonia. Tragic într-adevăr. Ceea ce este însă mai tragic, este faptul că orice catastrofă de genul acţionează ca un magnet pentru tot soiul de inapţi ce ţin neapărat să-şi dea cu părerea. Eu, ca să nu fac parte din această categorie, îmi dau cu părerea de ei (cu altceva ar fi ilegal).
Încurajaţi de titlurile de pe la televiziuni ce invariabil conţin cuvântul "apocalipsă", au ajuns în direct mulţi specialişti cu 2 clase ce caută senzaţionalul acolo unde n-ar trebui.

"Există pericolul ca în viitor România să fie lovită de un tsunami." Personal sunt de acord cu această informaţie, mai ales că Marea Neagră este de fapt o Mare Mică, semi-deschisă, deci există toate premisele. Inginerii moldoveni deja lucrează la creearea unor case cu cârmă incorporată, în special pentru a veni în ajutorul celor care se plâng în fiecare an că le trece Siretul prin bucătărie, dar şi a Constănţenilor ce riscă să-şi ude şlapii prin spatele City Park dacă din pricina cutremurului de 3 grade din Banat lacul Tăbăcărie scuipă din melasa verde ce-l acoperă.

"Cernobâl 2?" Nu-i nevoie să cunoşti fizică nucleară pentru a citi un articol, două, scrise de specialişti care explică ca pentru sugari (o comparaţie faină cu o oală de ciorbă cu componenţă nespecificată) că Fukushima nu e Cernobâl, Japonia nu e URSS şi că lumea civilizată e mult mai departe de noi decât credem.

"România s-a deplasat cu 666 de metri în interiorul Ungariei." - preferata mea de altfel. Dacă n-ar fi fost deja postată "ştirea" pe fb, aş fi postat-o eu. Oamenii cu cap de la www.trombon.ro se ocupă cu umorul de calitate, însă "ştiriştii" de 35 de ani care arată decent şi cam atât au uitat ce e aia o tromboneală şi o luat-o de bună în câteva publicaţii şi, din ce am văzut eu, un post de televiziune.

Mărmureanu apără şi păzeşte!
Serios, e sigurul ce dă mereu informaţii precise, drept dovadă are air-time de vreo 2 minute pe cutremur.

Cum să apari la televizor când n-ai alte idei

În primul rând, îţi trebuie o meserie. Să zicem...miner. Munceşti ce munceşti sub un oarecare regim autoritar...să zicem comunism. Un prieten bun de-al tău, mândru activist de partid, profită de-o oarecare revoluţie din preajma Crăciunului şi preia puterea după alegeri cu iz democratic într-o ţară confuză. Eşti mulţumit, totul merge bine, ai pui de la americani, dar nu eşti la televizor. Deodată, vechiul pretin îţi dă un telefon să vii cu încă 2-3 tovarăşi la Bucureşti să bateţi câţiva derbedei. Ai venit, ai bătut, ai ucis, ai refăcut spaţiile verzi, e bine. Pretinul te trădează ulterior, faci ceva puşcărie, eşti din nou liber. Iar nu mai eşti în centrul atenţiei. Mai aştepţi câţiva ani şi se iveşte mare ocazie: moare Cristian Paţurcă. Te trezeşti cu un microfon în faţă şi bubui următoarele cuvinte: "Eu cu Cristian Paţurcă am avut o relaţie în contradictoriu chiar în Piaţa Universităţii în '90." Bravo! Frumos spus "relaţie contradictorie" nene Miron Cozma, frumos.

Aolo

Facebook e ca elefantul din sufragerie...prea mare să nu vorbeşti despre el. Aşadar, celor care folosesc unealta asta blestemată le adresez următoarea întrebare: Nu vi se pare dubioasă treaba aia..."My year in status" ? Vorbesc în necunoştinţă de cauză, dar bănuiesc că trebuie doar să accesezi aplicaţia şi să dai ceva de genul "accept" sau "deny" când te întreabă dacă vrei să publice rezultatul şi deodată îţi apar toate statusurile tale din timpul anului puse la un loc. Chiar nu i se pare nimănui ciudat că îi sunt stocate până şi statusurile de pe facebook? Da...fac parte din cercul vicios, dar măcar încerc să-mi minimalizez urmele de pe net (lucru aproape imposibil). Fratele cel Mare te priveşte frate...

Altfel

Filmele documentare despre al-II-lea război mondial (fără majuscule) prezintă în general evenimente, tactici, arme. De multe ori se pierde componenta Umană care ar trebui, de fapt, să fie punctul central al oricărui conflict, căci fără Oameni n-ar fi posibil şi pentru că Oamenii sunt cei mai afectaţi. Aceste lucruri n-ar trebui abordate "tehnic", ci Uman, pentru a putea fi evitate pe viitor. Iată şi imaginile ce-mi susţin peroraţia.

Evrika!

Suntem, pentru prima dată după multă vreme, în rând cu lumea. Se tot micşorează proverbiala distanţă de 50 de ani ce ne desparte de SUA. Apar tot mai multe semne de civilizaţie. Ţara se modernizează văzând cu ochii. Revenim la gloria din anii interbelici. România funcţionează! Azi dimineaţă, premierul Boc a inaugurat 10 km de autostradă...

Iar de criză

Antreprenorii de pompe funebre se plâng că după ce că e criză şi unii oameni îşi fac singuri sicriele, vara asta a mai scăzut şi mortalitatea. Băi, românii ăştia fură în prostie. Nici după ce mor n-ar da un ban. Apropo de "corporate greed". Se consolează săracii cu gândul că iarna e sezon de vârf din cauza frigului şi a faptului că se mănâncă mult şi speră să recupereze!
Mă rog, oarecum adiacent subiectului, a murit Mihai Chiţac.

panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.
"Dintr-un timp fără timp". Nori, atmosferă apăsătoare. Problemele oamenilor par mai mari acum. Egocentrism = legea junglei. Care pe care.
O adunătură de hiene. Vom ajunge să ne devorăm reciproc sentimentele. Ex-libertate, acum înrădăcinată într-o conştiinţă măsurată în ml.
Frică în faţa paginii albe.
panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.
Angoasă. Frumosul e fierbinte. Mereu se încheie la fel - rămâne zaţ şi o amintire rece. Încerci să-l resuscitezi mereu. Revine la viaţă...rezistă 1-2-3 ore, apoi iar cade.
Întoarcerea la locul crimei.
panic. it crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy.

În încheiere

“There will always be something to ruin our lives, it all depends on what or which finds us first. We are always ripe and ready to be taken.” (Charles Bukowski)

Ca la Brăila

Într-un spital are loc o şedinţă a colegiului director în care se va decide procentul reducerii salariilor. Imaginile de la tv prezintă medici şi asistente îmbrâncindu-se destul de violent cu forţele de ordine care le interzic intrarea în spital. Cineva cade pe scări. Un paznic primeşte o palmă. Încă unul. Un jandarm împinge o femeie pe scări. O doamnă plânge. A fost lovită de un agent. Nu-s imagini din Grecia, ci din Brăila. De fapt, dacă aş face parte din personalul sanitar cu siguranţă aş proceda la fel, pentru că dacă stai în căldură 4-5 ore în faţa Palatului Parlamentului nu rezolvi nimic. Supărarea lor vine din faptul că după ce s-au tăiat clasicele 25%, urmează încă o tăiere de 15%. Ca să nu mai lungim vorba, o asistentă ar ajunge, teoretic, la 300 de lei. 'nainte!

Se termină. Totul.

În ultima lună.

Întâi Peter Steele de la Type O Negative. Apoi Ronnie James Dio. Paul Grey de la Slipknot. Jean Constantin. Azi...Dennis Hopper. Dennis Hopper.

Dennis Hopper.

Dennis Hopper!

Popeye

Studiourile Sony Pictures vor să producă un lungmetraj de animaţie cu Popeye în rolul principal. Dincolo de învierea morţilor în an de criză economică şi de idei, apare problema (pentru mine) că filmul va fi realizat 3D. Adică, tigvele "producătorilor" s-au gândit că dacă poate Cameron să facă dintr-un nimic 3D, hit la box office, iar Burton poate măcelări o poveste drăgălaşă (deşi plină de subînţelesuri) ca să iasă un supliment alimetar 3D pentru drogaţi din toată lumea, ei de ce n-ar profita de ocazia de a mai scoate ceva $ de la oameni luând un personaj de desene animate mort de 50 de ani şi băgându-i adâncime.
Sunt subiectiv, evident. Dar adevărul e că nu m-a atras niciodată un marinar cu tumori în loc de mâini (vezi Family Guy), orb, cu gura strâmbă, şi care după ce că abia vorbeşte, mai stă la taclale şi cu un vapor. Ca să nu mai spun că se bate mereu cu unul de 3 ori cât el pentru o tipă (fie vorba între noi) cel puţin urâtă.
FAQ despre Popeye:
1.Promovează mâncarea sănătoasă? Da.
2.Promovează violenţa? Da.
3.Promovează fumatul? Da, pentru că în lipsă de alt argument, dau vina pe Popeye pentru viciul meu. Sunt convins că în afară de pipa din gură, desenele erau pline de mesaje subliminale.

Şi în acelaşi ton, nu eu am băut alcool prima oară, ci zâna măseluţă m-a gâdilat la subraţ în somn şi mi-a turnat Polar pe gât.

L.E. : Postul cu numărul 200

clătite

Am conchis unilateral că T.S.Eliot avea dreptate. Există o lună a anului mai crudă şi mai terbilă poate decât toate celelalte la un loc. Nu e aprilie, nu...nici vorbă! E august. De fapt e 9 august, cândva dimineaţa devreme. E ora când pelicanul de aluminiu pleacă spre zăpadă.

Concluzie

Excesele mele mai mult involuntare de alcool şi nesomn dăunează. Mai mult celor din jur decât mie. Nu-mi rămâne decât să beau până adorm.

Emoţie de iarnă

Iarna e sinceră. Cum spuneam şi anul trecut cam pe vremea asta, zăpada e un fel de fond de ten pentru oraş..ascunde tot ce era la vedere, doar pentru a le scoate la iveală o dată cu vremea caldă. Ei bine, iată că şi în toiul iernii, zăpada are loc de sinceritate şi trasparenţă . Ninge, ne dăm cu sania, ne batem cu bulgări, facem oameni de zăpadă...totul e alb, lumea e fericită...mai puţin şoferii. Acum luaţi un oraş oarecare, Constanţa să zicem, daţi o ninsoare puternică, şi aşteptaţi o săptămână. Pe zăpadă vor apărea timbrele de originalitate ale oraşului pe care în alte perioade ale anului nu le vedem din cauza "camuflajului". Dar acum totul e la vedere...totul are un fundal alb: PETuri, hârtii, resturi de mâncare, vomă (doamne câtă vomă poţi vedea pe zăpadă sâmbătă şi duminică dimineaţa!), pişat, căcat (şi de om, credeţi-mă pe cuvânt) şi nu oriunde....ci pe trotuar. Dar poate între toate gunoaiele, cel mai puturos, împuţit şi jegos, aţi ghicit, da, e omul. Nu toţi, ci generalizarea. Tipul de constănţean, adică omul cu geacă Adibas descheiată la gât să se vadă lanţul, în tenişi pe gheaţă şi cu afluxul de flegmă şi coji de seminţe direct proporţional cu gelul din păr. Şi atunci, cum să nu te ducă paşii din plimbarea de dimineaţă spre gară? Sau mai util...la băcănie, să iei 2 oo, 1l de lapte şi o funie groasă?

Şi el scrie despre mine

"Ai plecat în viaţă cu sfaturile părinţilor. N-au rezistat în faţa existenţei. Ai nimerit în nişte încurcături, unele mai groaznice decât altele. Ai ieşit cum ai putut din aceste conflagraţii funeste, mai mult pieziş, ca un crab bălos, de-a-ndărătelea, cu picioare în minus. Te-ai şi distrat copios uneori, să fim drepţi, chiar şi în căcat, dar mereu chinuit de nelinişti că porcăriile vor reîncepe...şi întotdeauna au reînceput...să ne aducem aminte!"

Louis-Ferdinand Celine - Guignol's Band

După sarmale

Seceta de postări din ultima vreme n-ar trebui să îngrijoreze pe nimeni întrucât bănuiesc că aţi observat că de obicei pun rahaturi, expresii ale stărilor mele de rahat la rândul lor, iar în perioada ce a trecut mi-a mers chiar bine deci....
Muntele n-a fost chiar aşa munte cum mă aşteptam dar oricum...o odihnă binevenită. Somn cel târziu la 1, alcool mai deloc, party mai deloc => voioşie inocentă şi speranţă la pensie cât mai curând. Revenind.... de ce n-a fost muntele munte? Că dacă mergi pe o sulă înălţată din pământ la cel puţin 800m altitudine se cheamă munte, nu? Nu. După cum mi-a fost dat să constat cu amărăciune, ceea ce numeam eu munte, febleţa mea, raiul meu, s-a dus pe apa Dâmboviţei. Adică s-a bucureştenizat peste măsură. În sensul rău (deşi la sesnuri bune mă pot gândi numai la borduri). Oricum. Fiind cu 2 virgine de-ale muntelui după noi am zis să facem un traseu clasic, uşor, fără emoţii. Evident că socoteala de-acasă n-ar trebui făcută de studenţi haiduci de la litere. Am pornit voioşi dimineaţa devreme ("ceaţa-i lipită de drum...") din Braşov cu destinaţia Babele via Sinaia, recte 1400, recte 2000. Ne vârâsem doar de vreo juma de oră în curul dracului (după cum aveam să aflăm ulterior) adică eram prin curte pe la Peleş când o dragă spune că a obosit. Mă tot uitam deznădăjduit în sus, şi când mă gândeam că tre să ajungem mai sus de nori, m-a fulgerat un gând că trebuia să-mi iau un felinar pentru noapte. Era 8:30 a.m. . După cam o oră, draga a renunţat de tot trăgând şi bagajul mai experimentat în ale muntelui după ea dar deh, a fost de înţeles. A avut motive bune. Soarele de pe cerul senin de până la 2000 nu vestea nimic rău. Nici măcar maşina care era să ne lovească şi cu care era să sărim de mânuţă în prăpastie când mai aveam 1km. Totul era perfect până când ajungem sus şi ne regrupăm. Împreună cu refugiaţii ăi 2 pornim spre Babele.

Pauză de info:
1. Între 2000 şi destinaţie se află un deluşor, pe numele său Furnica, de pe care era să cad acum 2 ierni până-n Sinaia şi poate mai jos la ce acceleraţie aş fi prins.
2. Drumul 2000 - Babele se face în 3 ore şi e mai mult decât lejer.
3. Mi-am dorit acum o săptămână mai mult ca oricând ca mama să fi fost capră neagră.

După cum spuneam, drumul 2000 - Babele se face în 5 ore la limita supravieţuirii. Asta pentru că probabil o dată la 345252 ani, iarna, la -10 grade, Dumnezeu are chef de glume şi bagă dvdul cu 6 amărâţi de turişti pe care-i pocneşte vântul de 100km/h. Din faţă. În continuu. Bănuiesc că ştiţi cum e să te grebleze cineva pe faţă, apoi să dea cu sapa, apoi să planteze sare şi când te-ai umflat să-ţi dea foc. Caaaam aşa mi-am simţit capul tot drumul, şi eu am avut cele mai mici probleme. Oricum, mulţumim lui Buddha(că Dumnezeu am văzut ce face)că n-a fost şi viscol, întrucât azi ar fi trebuit să vă bântui ca să vă povestesc. Măăăă rog. Ajungem la cabană teferi, mâncăm cârnaţi olteneşti cu piure, ne odihnim, soarele apune, şi când să pornim spre paturi, cabanierul ne zice că n-are apă deloc şi nu merge încălzirea. Păream ca răcoare înăuntru ce-i drept... Ne salvează tot el spunându-ne că are un prieten care stă la 10 minute şi a zis că ne ia. Şi atunci mă gândesc: unde mama dracu stă cineva la 10 minute de Babele sus la mama dracu pe frigu dracu în întunericu dracu? Ni se arată o căbănuţă coşcovită în drum spre Coştila pe care eu o credeam abandonată de prima oară când am mers acolo...acum mulţi ani. Despre moşulică ce-şi face veacul la 2300 de metri, în episodul viitor. A! Până la cabana respectivă am făcut juma de oră, nu 10 minute, pe întuneric, gheaţă, şi vânt de 125km/h.

Va urma.