Waiting

John Burroughs



Serene, I fold my hands and wait,
Nor care for wind, nor tide, nor sea;
I rave no more 'gainst time or fate,
For lo! my own shall come to me.

I stay my haste, I make delays,
For what avails this eager pace?
I stand amid the eternal ways,
And what is mine shall know my face.

Asleep, awake, by night or day,
The friends I seek are seeking me;
No wind can drive my bark astray,
Nor change the tide of destiny.

What matter if I stand alone?
I wait with joy the coming years;
My heart shall reap where it hath sown,
And garner up its fruit of tears.

The waters know their own and draw
The brook that springs in yonder height;
So flows the good with equal law
Unto the soul of pure delight.

The stars come nightly to the sky;
The tidal wave unto the sea;
Nor time, nor space, nor deep, nor high,
Can keep my own away from me.

Standarde europene

Cândva, uşa de garaj impunea respect, în sensul că nici nu se gândea cineva să parcheze în faţa garajului altcuiva. E drept, poate şi din cauză că pe atunci nu prea erau maşini în bituminoasa noastră ţară. Cum a crescut numărul maşinilor, cum s-a apucat românul gospodar să ia ce var mai rămăsese prin curte de la toaletarea de primăvară a bordurii şi să-l întindă pe poartă sub forma unei rugăminţi prieteneşti: "Nu parca! Garaj!". Au mai trecut câţiva ani, a mai crescut numărul automobilelor, s-a modernizat lumea, au apărut semne de plastic de bătut în cuie cu acelaşi mesaj. După încă ceva vreme, exasperaţi de creşterea exponenţială a nesimţirii, mulţi au trecut la ameninţări: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri!". Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii aceştia...până azi. Mintea mea scurtă nu putea curpinde nesimţirea din jur, drept urmare nu am apelat niciodată la vreun semn ori pensulă, ci m-am încrezut orbeşte în puterile miraculoase de convingere a impunătoarei porţi de garaj. Repet. Până azi. Când după o zi grea ajungi acasă şi vezi că iar a venit dobitocul în vizită la vecinul cel mai "iubit" şi iar şi-a postat tomberonul cu numere de înmatriculare TXKXGXMXplăteştedracuşituasigurarecatoatălumeaînRomânianutemaiprefacecăplăteştiînBulgaria în faţa garajului tău că deh, e umbră de la nuc, parcă-ţi vine a lipi o coală de hârtie pe poartă cu lichidul lui de frână pe care să poată citi europeanul: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri, rup picioare, fur ultima rolă de hârtie igienică, tund în somn şi răpesc nevastă."

Îţi dai seama că mai există speranţă pentru omenire atunci când "Pe cine şi câte cărări" a lui Ducu Bertzi e urcată pe Youtube la categoria "Education".

Frumos cu întreruperi absurd de reale

Am stat în letargie o vreme. Încep să mă trezesc. La viaţă şi din păcate, în acelaşi timp, la realitate. Umbre ale deznădejdii încep să-mi apară iar pe chip. E drept, frumosul mă ia un braţe şi mă duce departe de acestea uneori, dar perspectivele sunt...sumbre. Mereu am păşit cu siguranţă pe solul îngheţat al societăţii în derivă însă, când întâlneam un bolovan mai mare, iroseam timp nepreţuit pentru a-l ocoli în loc de a-l escalada şi, cu preţul unui efort de moment, a-mi asigura liniştea. Acum nu mi-a rămas decât opţiunea din urmă şi, după cum am spus, nu e deloc pe gustul meu. Teama de eşec, da a (mă) dezamăgi e copleşitoare. Momentele în care gândesc îmi sunt acompaniate de un fundal sonor alcătuit dintr-un singur ritm de tobă ce se repetă la nesfârşit, o singură notă înfundată bătută fără încetare, fără pasiune, fără crescendo, fără suflet. În faţa mea sunt aliniate toate eşecurile de până acum şi tot ce am de făcut e un salt mic peste ele şi gata. Drumul va fi liber. Vreau o mângâiere şi un zâmbet. Vreau să pot fi capabil să zâmbesc drept răspuns după ce-mi voi încheia escalada. Vreau ce-am trăit în ultimele zile şi să pot închide ochii la restul. Mai e puţin. Repet: "Panic. It crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy."