II

Dacă munţii ar avea creieri, atunci acolo locuieşte domnul de care vă povesteam mai "devreme". Şi nu mă refer neapărat la altitudine, acces ori alte aspecte fizice. Mă refer la izolarea psihologică. Asta pentru că nu-i lipseşte nimic. Tv cu antenă are. Apă are. Ţigări are. "Creierii munţilor" înseamnă înainte de toate să nu-ţi doreşti să ajungi într-un loc civilizat decât cam la 2 luni şi atunci numai după provizii. Înseamnă să stai într-o relativă singurătate alături de doi câini şi o pisică şi să fii mulţumit. Nu pot spune că am întâlnit un caracter deosebit, ci mai degrabă o imagine a unui eu din universul în care viaţa mea normală ar ajunge la o fundătură. Mă şi văd cam în treizeci de ani într-o caşcarabetă într-un loc uitat de lume făcând puzzleuri toată ziua şi, cuprins de un avânt literar nemaivăzut, scriind romane proaste despre cât de bine mi-e acolo. Serios.
Revenind, cabănuţa era mai mult decât frumoasă. Un paralelipiped atât de jos încât n-ai fi zis că are etaj, cu ferestre mici, triunghiulare, din raţiuni meteo fără îndoială. Înăuntru, pereţii de lemn erau acoperiţi de lambriu şi nu că spun dar vreau să zic că un incendiu că un incendiu micuţ ar fi fost perfect în lupta cu minusurile de afară. Mă rog...s-a rezolvat cu un reşou. În "camera de zi", între alte lucruri, 3 fotolii şi 2 canapele, lucru ciudat pentru un om care stă singur şi nu trăieşte din turism. De aici, proverbiala ospitalitate a oamenilor de munte. Totuşi, ceva n-a fost bine. Lucrul care mi-a înfrânt idealitatea - romantismul - avântul - a fost bucureştenizarea de care vorbeam. Nu-i de condamnat să ai televizor cu 2 programe la 2200m, dar nu era ideea mea de izolare. La fel, nu e de condamnat să ai puţin sânge capitalist. De condamnat nu e nici ceea ce aveam eu de gând să condamn - dezumanizarea în faţa banului. Nu ştirbeşte din ospitalitate dorinţa unui câştig modest, dar aerul din jur devine fals. Iar falsitatea din aer mă face să mă gândesc că puteam păţi ce era să păţească şi Ionte la Omu: să dormim afară, pe prag, pe furtună.