Postarea nr. 300

Căutând prin valiza căptuşită cu piele găurită, mirosind a tutun şi ploaia de azi am găsit...ba nu...am descoperit (!) nişte versuri celebre parafrazate de Dean Masons (nu omul, poetul):

Martirizându-te prudenţei
Nu-ţi va ajuta nici cât negru sub unghie
Căci în matematica ta emoţională
Siguranţă nu vei găsi
Când "1" va păşi va păşi va păşi afară
din cu
tia
ta
to
racică

Şi acum oare nu-ţi vezi zilele luminate de întunecare?
Nu-i drept, spune-mi, că-ţi trânteai pumnii de podea
Căci singurătatea, da, ea este meseria ta
(şi a lui J."J".R.)
Şi spune-mi, nu vezi iedera îmbrăţişându-ţi uşa...?

Waiting

John Burroughs



Serene, I fold my hands and wait,
Nor care for wind, nor tide, nor sea;
I rave no more 'gainst time or fate,
For lo! my own shall come to me.

I stay my haste, I make delays,
For what avails this eager pace?
I stand amid the eternal ways,
And what is mine shall know my face.

Asleep, awake, by night or day,
The friends I seek are seeking me;
No wind can drive my bark astray,
Nor change the tide of destiny.

What matter if I stand alone?
I wait with joy the coming years;
My heart shall reap where it hath sown,
And garner up its fruit of tears.

The waters know their own and draw
The brook that springs in yonder height;
So flows the good with equal law
Unto the soul of pure delight.

The stars come nightly to the sky;
The tidal wave unto the sea;
Nor time, nor space, nor deep, nor high,
Can keep my own away from me.

Standarde europene

Cândva, uşa de garaj impunea respect, în sensul că nici nu se gândea cineva să parcheze în faţa garajului altcuiva. E drept, poate şi din cauză că pe atunci nu prea erau maşini în bituminoasa noastră ţară. Cum a crescut numărul maşinilor, cum s-a apucat românul gospodar să ia ce var mai rămăsese prin curte de la toaletarea de primăvară a bordurii şi să-l întindă pe poartă sub forma unei rugăminţi prieteneşti: "Nu parca! Garaj!". Au mai trecut câţiva ani, a mai crescut numărul automobilelor, s-a modernizat lumea, au apărut semne de plastic de bătut în cuie cu acelaşi mesaj. După încă ceva vreme, exasperaţi de creşterea exponenţială a nesimţirii, mulţi au trecut la ameninţări: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri!". Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii aceştia...până azi. Mintea mea scurtă nu putea curpinde nesimţirea din jur, drept urmare nu am apelat niciodată la vreun semn ori pensulă, ci m-am încrezut orbeşte în puterile miraculoase de convingere a impunătoarei porţi de garaj. Repet. Până azi. Când după o zi grea ajungi acasă şi vezi că iar a venit dobitocul în vizită la vecinul cel mai "iubit" şi iar şi-a postat tomberonul cu numere de înmatriculare TXKXGXMXplăteştedracuşituasigurarecatoatălumeaînRomânianutemaiprefacecăplăteştiînBulgaria în faţa garajului tău că deh, e umbră de la nuc, parcă-ţi vine a lipi o coală de hârtie pe poartă cu lichidul lui de frână pe care să poată citi europeanul: "Nu parca! Garaj! Tai cauciucuri, rup picioare, fur ultima rolă de hârtie igienică, tund în somn şi răpesc nevastă."

Îţi dai seama că mai există speranţă pentru omenire atunci când "Pe cine şi câte cărări" a lui Ducu Bertzi e urcată pe Youtube la categoria "Education".

Frumos cu întreruperi absurd de reale

Am stat în letargie o vreme. Încep să mă trezesc. La viaţă şi din păcate, în acelaşi timp, la realitate. Umbre ale deznădejdii încep să-mi apară iar pe chip. E drept, frumosul mă ia un braţe şi mă duce departe de acestea uneori, dar perspectivele sunt...sumbre. Mereu am păşit cu siguranţă pe solul îngheţat al societăţii în derivă însă, când întâlneam un bolovan mai mare, iroseam timp nepreţuit pentru a-l ocoli în loc de a-l escalada şi, cu preţul unui efort de moment, a-mi asigura liniştea. Acum nu mi-a rămas decât opţiunea din urmă şi, după cum am spus, nu e deloc pe gustul meu. Teama de eşec, da a (mă) dezamăgi e copleşitoare. Momentele în care gândesc îmi sunt acompaniate de un fundal sonor alcătuit dintr-un singur ritm de tobă ce se repetă la nesfârşit, o singură notă înfundată bătută fără încetare, fără pasiune, fără crescendo, fără suflet. În faţa mea sunt aliniate toate eşecurile de până acum şi tot ce am de făcut e un salt mic peste ele şi gata. Drumul va fi liber. Vreau o mângâiere şi un zâmbet. Vreau să pot fi capabil să zâmbesc drept răspuns după ce-mi voi încheia escalada. Vreau ce-am trăit în ultimele zile şi să pot închide ochii la restul. Mai e puţin. Repet: "Panic. It crept up my spine like the first rising vibes of an acid frenzy."

Neobositul

În scurta pauză de care-am beneficiat azi am găsit ceva fragmente de înţelepciune marcă aproape înregistrată a Personagiului (cum îi place să-şi spună):

"Îmi plac femeile inteligente şi emancipate. N-am găsit până acum femeia vieţii mele. Totdeauna a fost o auroră falsă şi am închis ochii."

"În casa mea n-a intrat nici o proastă. Dacă a intrat proastă, a ieşit deşteaptă."

"Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. „Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun.” „Mă cac pe ele de salve!”, i-am răspuns."

"Niciodată nu m-a inspirat nimic altceva să cânt decât femeile. Când cânt, fiecare notă e erotică, e o iubire care se descarcă într-un final, ca în amor."

Restul maximelor maestrului aici

Epitaf din Esenin

...............................
Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gîturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adînc povara.
...............................
Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu vechi nimicuri, ca oricare om,
Şi sub fereastră, într-o seară verde,
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom.

Răchitele din garduri or să scape
Mâhnite frunze, fluturând din mâini,
Atunci când nespălat or să mă-ngroape
La loc ferit şi în lătrat de câini.
...................................
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi să mă duc spre moarte.
....................................

Iaca hop

A fost o citire de poezie acum ceva vreme pe plaiurile mioritice la care m-am dus cu gânduri paşnice, de spectator. A ieşit altceva.

Un fel de revelion cu Stela şi Arşinel

Mi-am amintit azi, fiind sâmbătă din aia faină (caldă, cu ness, pipă, masă-n curte şi cablu de net de vreo 25 de metri) că românii-s miştocari. Şi nu doar de la Vacanţa Mare "Veche" încoace, ori de la Grupul (studenţesc) Vouă din anii '80, ci de pe la 1900 mai cu folos. A trăit la un moment dat un tip, Alexandru Teodoreanu, nume de scenă Păstorel Teodoreanu. Tipu' a fost jurist şi gastronom, dar scria şi epigrame repet, cu folos. iată câteva:

*Consolare*

Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală.

*Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin - Stalin - Ana Pauker*

Două bărbi, o ţăcălie,
O mustaţă fumurie
Şi o "gaură" pustie -
Vai de biata Românie!

*Domnilor cârciumari din ţara mea*

M-a ajuns amarul,
Apa şi veninul:
Să vă fie anul
Cum v-o fi şi vinul.

*Unul bea că-i băutor*

Unul bea că-i băutor,
Altul bea că-i bestie,
Numai eu, că am umor,
Beau aşa, de chestie.

*Statuii ostaşului sovietic*

Soldate rus, soldate rus,
Te-ai înălţat acolo sus
Că liberaşi popoarele
Sau că-ţi put picioarele?

*La restaurantul Uniunii Scriitorilor*

Beau băieţii harnici
De cu seară-n zori:
Unii sunt paharnici,
Alţii turnători.

*Boi-miniştri...*

Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri...

*În guvernul Groza...*

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri pentru completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest guvern.

Stagiune încheiată pentru două vise

- Ştiu că sunt extrem de puţini pasionaţi de fotbal care citesc acest blog. Acest articol trebuia scris undeva, indiferent de public. -

A devenit o legendă vie în doar şase ani. Într-o industrie ce generează miliarde de euro pe an într-o singură ţară, 2.5 milioane nu înseamnă absolut nimic şi totuşi, atât valorează o legendă. A ajuns în doar şase ani să fie identificat cu bucăţica de iarbă tăiată perfect pe care a călcat vineri, 27 mai 2011, pentru ultima oară cu mănuşi pe mâini. Un profesionist, un om care a excelat în domeniul său, s-a retras pentru a-şi continua masterul şi a face documentare despre natură. Ajuns la 40 de ani, Edwin Van der Sar nu a invocat ca motive ale retragerii bătrâneţea, plictisul ori saturaţia financiară ci a spus simplu: "Simt că nu mai pot progresa". Unul din marii portari din fotbalul mondial, redescoperit la 34 de ani, spune adio jocului cu balonul rotund. Întrebat la retragere ce crede că e necesar pentru a face performanţă în fotbal, nu răspuns ca atâţia alţii - dorinţă, muncă, seriozitate (condiţii pe care totuşi le-a îndeplinit) ci a spus: "Să-ţi aminteşti mereu să te bucuri ca un copil". Pentru că, în fapt, asta înseamnă sport.

A ajuns la echipa sa de suflet la 17 ani. Peste o lună se împlinesc 20 de ani de atunci. S-a menţinut la un nivel foarte înalt în tot acest timp, iar Zinedine Zidane l-a caracterizat drept "cel mai puternic adversar pe care l-am întâlnit". Extrem de modest şi concentrat pe meseria sa, jocul, nu a acordat în tot acest timp decât 5 interviuri, deşi a fost constant titular în echipa naţională de fotbal a Angliei şi la Manchester United. Se spunea că atunci când nu era pe teren stătea în casă cu cărţi despre fotbal în mână iar la meciuri aplica tot ce învăţa în timpul săptămânii. Într-o oarecare măsură aşa şi era în calitatea sa de creier de la mijlocul terenului - dădea de două ori pe săptămână câte un examen. Un jucător pe care l-am admirat mereu nu doar pentru că activa la echipa mea preferată, ci pentru spiritul său de luptă, caracterul deosebit, dorinţa de victorie şi seriozitate. A jucat fotbal într-o ţară în care se joacă fotbal pe teren, nu în culise, un fotbal pe care îl urmăreşti cu drag. Nu în România, în Anglia. Un loc în care tot ce se întâmplă pe teren are o logică, în care sportul e ridicat la rang de artă. Contestatarii acestui sport vor spune că înseamnă doar să plimbi mingea de la un jucător la altul aşteptând să pice un gol. Ei bine, aşa o fi la noi, dar unde se joacă fotbal adevărat, acesta are spectaculozitatea tăcută a şahului. Un joc simplu la suprafaţă (dovadă hoardele de fani) dar foarte complex în profunzime (dovadă cei 30% care-l înţeleg cu adevărat şi nu-şi sparg sticle în cap unii altora după meciuri). Exact asta a fost pe teren Paul Scholes. Aparent simplu: mic de statură, roşcovan, firav; în fapt cu o viziune a terenului ce l-a impus conducător de joc şi de multe ori căpitan în detrimentul altora care ieşeau mai mult în evidenţă. La campionatul mondial de fotbal din Japonia, din 2002, a fost întrebat de către un jurnalist argentinian, într-o rară apariţie în faţa presei, cine este fotbalistul său preferat. Răspunsul aşteptat de toată lumea era "Maradona". Scholesy a răspuns fără să glumească: "Frankie Bunn. A înscris şase goluri pentru Oldham într-un meci din Cupa Ligii împotriva lui Scarborough." Nu auzisem de Bunn până atunci. Nici de Oldham (oraşul natal al lui Scholes), nici de Scarborough. Echipe de liga a-3-a în perioadele bune. Paul Scholes.
Anul acesta s-au retras 3 căpitani de pe Teatrul Viselor, a mai rămas unul.

Grăşeli

Un site caraghios ne învaţă cum să redactăm un CV. După prezentarea conţinutului, se mai fac nişte precizări (secrete ale succesului) printre care: "Verifica prima forma pentru acuratete. Vezi daca nu ai omis ceva. Verifica ultima forma pentru graseli chiar inainte de a o tipari." Graseli.

"Dă-te bă că vreau io să stau aici"

Probabil că mulţi dintre voi au fost măcar o dată la cinematograf. Şi probabil că o parte dintre cei care au fost la cinema au primit bilet pe care scria rândul şi locul, iar când au ajuns la intersectarea corectă de coordonate au găsit un ţăran înfulecând floricele pe locul respectiv. Schimbând direcţia, probabil că unii dintre voi au văzut poze sau filmuleţe pe net cu dobitoci care mimează sex, stau în curul gol, beau, sau fac poze cretine cu telefonul pe diverse morminte. Probabil că majoritatea aţi văzut de asemenea ştiri de pe la noi din ţară cu profanatori de morminte ce doar au distrus, sau au şi furat din locurile de veci. Cele legătură au aceste 3 ipoteze? Păi dacă le punem cap la cap, rezultă Marean Vanghelie. De ce? Explic: Nesimţit + Cretin + Profanator de morminte = Marean Vanghelie. Se pare că responsabilul sectorului 5 din Bucureşti cu Vanghelioanele i-a băgat abuziv în aceeaşi criptă pe bunică-su şi încă o rudă. A, am uitat să specific că acea criptă se află în Cimitirul Bellu şi era ocupată de Iacob lahovary, membru al celebrei familii nobiliare româneşti, general şi diplomat, decedat în 1907, şi familia sa. Jurnaliştii de la ziarul Adevărul (cei care prezintă în detaliu cazul în articolul: http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Vanghelie-profanator_si_mincinos_0_482352344.html?source=yahoo)
citează şi declaraţia unui angajat al cimitirului care susţine că rămăşiţele familiei Lahovary au fost deshumate şi aruncate la gunoi. Sincer, aş vrea să mai comentez, dar simt că mi se face greaţă. La propriu, îmi vine să vomit când mă gândesc la imitaţia asta de fiinţă umană. Eu mă opresc aici, vă dau cuvântul dacă mai aveţi putere să continuaţi după ce citiţi articolul.

Aşa cum n-ar trebui (Mai altfel)

Ce defineşte un "om"? Răspunsul care vine imediat în minte este cel de negare: "Nu banii sau posesiunile materiale." Complet adevărat, deşi mulţi sunt cei care spunând asta îşi demaschează propria ipocrizie. - Ce voi expune pe scurt în rândurile următoare nu reprezintă o lecţie de morală, ci o confesiune care poate părea întârziată cu câteva zeci dacă nu sute de ani. Aşa că dacă n-aveţi chef, opriţi-vă din citit. Cunosc mai bine decât vă imaginaţi probabil cât de importantă este fie şi o secundă - . Răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur pentru mine: onoarea. Stilul modern de viaţă ne impune o groază de limite prin însăşi libertatea pe care ne-o confera. Spre exemplu, ce rost are comunicarea cu cineva aflat la distanţă, dacă nu repezintă altceva decât o vagă aducere aminte a unor clipe petrecute comunicând faţă în faţă, prin vorbe, priviri, gesturi sau chiar mai puţin, dar mai profund. Nu face altceva decât să alimenteze sentimente de dor şi regret ce pot duce la o accentuare a sentimentului de distanţare. Suntem singuri, chiar dacă stăm toată ziua în faţa monitorului la palavre cu oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar acum doar îi ştim. Reprezintă o pierdere de timp pentru ambele părţi. Onoarea nu ţi-o poţi apăra pe internet sau la telefon. Onoarea nu poate fi exprimată prin vorbe, nici chiar în carne şi oase, ci doar prin fapte. Eu sunt un om. Deci am onoare. Desigur, am conştientizat de mult că onoarea mea nu se aliniază la normele morale general acceptate decât pe alocuri şi atunci, de multe ori, discutabil. Însă la o analiză amănunţită a faptelor mele, judecând omeneşte, sunt onorabil. La fel cum probabil se consideră mulţi după standardele lor. Ce defineşte în schimb această caracteristică pe care mi-o asum este atributul însuşi. Îmi apăr onoarea onorabil. Violenţa (fie ea fizică, verbală sau psihologică) este a celor slabi, iar toţi avem momente de slăbiciune, momente pe care personal le-am rărit considerabil. Aşadar, cum îmi apăr onoarea dacă nu violent? Nu, nu printr-o argumentare în aparenţă calmă dar cu sângele fierbând în vene. Mă ridic şi plec. Nu doar fizic. Când onoarea mi-e atacată stând în picioare, (zice-se că) mă ridic şi plec. Atunci când accepţi o persoană în preajma ta, o accepţi cu propria ei idee despre morală şi deci nu ai dreptul să o excluzi din nici un considerent, asumându-ţi astfel greşeala. Aştepţi ca persoana respectivă să-şi justifice caracterul onorabil, iar în cazul meu, să se ridice şi să plece. A-ţi apăra onoarea printr-un mod neviolent faţă de alţii poate lua multe forme. Să pleci la momentul potrivit, să sari la momentul potrivit, să înfigi cuţitul la momentul potrivit sau altele, după preferinţe. Astfel, stând şi cugetând la rece alături de prietenul meu de nădejde coceanul MacArthur, am decis să-mi demonstrez onoarea faţă de cei care mi-au pus-o la îndoială. Deocamdată mă ridic şi plec, rămânând ca legatură publica să fie menţinută doar prin intermediul blogului. Vă întreb, retoric, câţi aţi avea curajul?

S-a tras ultimul glonţ

Azi au murit doi revoluţionari. Unul deloc simpatic, dar care lasă în urmă o adevărată legiune de posibili înlocuitori, lucru deloc îmbucurător, iar altul care a luptat paşnic până la vârsta de 99 de ani împotriva oprimării oamenilor - în special în favoarea cetăţenilor sud-americani din state cu regimuri autoritare.

"Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost." Ernesto Sabato - Tunelul

1+1 = 3

Pe site-ul Gazetei Sporturilor se efectuează un sondaj în care cititorii sunt îndemnaţi să voteze cu privire la echipa câştigătoare din meciul de diseară. Rezultatele arată aşa:
Se termină egal 17% (881 de voturi)
Bate Real Madrid 41% (2083 de voturi)
Bate Barcelona 42% (2035 de voturi)

După procentaj, înţelegem că bate Barcelona. După numărul de voturi, Real.
Probabil că aşa se numără voturile şi la alegerile din mediul politic de la noi de am ajuns unde am ajuns...

Ce faci când te trezeşti dintr-un coşmar nasol? Te ridici buimac din pat, aprinzi lumina şi bei un pahar cu apă rece. S-a ars becul şi apa e oprită.
Deci ce faci când te trezeşti dintr-un coşmar nasol? Scrii pe blog.

BREAKING NEWS

Guvernul României a găsit soluţia pentru ajutorarea deopotrivă a populaţiei Japoniei, ţară lovită recent de cutremure violente şi un tsunami devastator, şi pe cea a României, lovită de panică prostească. S-a decis cu unanimitate de voturi importul a 42.000 de tone de mititei iradiaţi ieftini din Japonia pentru serbarea de 1 mai cu scopul de a reduce povara financiară reprezentată de această zi pentru muncitorime. De asemenea acest import va creşte veniturile Japoniei, reprezentând un ajutor bine venit. De precizat că la o casoletă de mici japonezi veţi primi gratuit o pastilă de iod de pus la sfârâit pe grătare.

E primăvară.
Schimbarea la faţă a blogului.
Tomnatică.

C-aşa suntem noi

Am fost şi eu martor prin intermediul mass-media la evenimentele din ultima perioadă din Japonia. Tragic într-adevăr. Ceea ce este însă mai tragic, este faptul că orice catastrofă de genul acţionează ca un magnet pentru tot soiul de inapţi ce ţin neapărat să-şi dea cu părerea. Eu, ca să nu fac parte din această categorie, îmi dau cu părerea de ei (cu altceva ar fi ilegal).
Încurajaţi de titlurile de pe la televiziuni ce invariabil conţin cuvântul "apocalipsă", au ajuns în direct mulţi specialişti cu 2 clase ce caută senzaţionalul acolo unde n-ar trebui.

"Există pericolul ca în viitor România să fie lovită de un tsunami." Personal sunt de acord cu această informaţie, mai ales că Marea Neagră este de fapt o Mare Mică, semi-deschisă, deci există toate premisele. Inginerii moldoveni deja lucrează la creearea unor case cu cârmă incorporată, în special pentru a veni în ajutorul celor care se plâng în fiecare an că le trece Siretul prin bucătărie, dar şi a Constănţenilor ce riscă să-şi ude şlapii prin spatele City Park dacă din pricina cutremurului de 3 grade din Banat lacul Tăbăcărie scuipă din melasa verde ce-l acoperă.

"Cernobâl 2?" Nu-i nevoie să cunoşti fizică nucleară pentru a citi un articol, două, scrise de specialişti care explică ca pentru sugari (o comparaţie faină cu o oală de ciorbă cu componenţă nespecificată) că Fukushima nu e Cernobâl, Japonia nu e URSS şi că lumea civilizată e mult mai departe de noi decât credem.

"România s-a deplasat cu 666 de metri în interiorul Ungariei." - preferata mea de altfel. Dacă n-ar fi fost deja postată "ştirea" pe fb, aş fi postat-o eu. Oamenii cu cap de la www.trombon.ro se ocupă cu umorul de calitate, însă "ştiriştii" de 35 de ani care arată decent şi cam atât au uitat ce e aia o tromboneală şi o luat-o de bună în câteva publicaţii şi, din ce am văzut eu, un post de televiziune.

Mărmureanu apără şi păzeşte!
Serios, e sigurul ce dă mereu informaţii precise, drept dovadă are air-time de vreo 2 minute pe cutremur.

Singura asemănare între mine şi Steinbeck

"Port barbă nu din cauza motivelor invocate de obicei, cum ar fi problemele de ten sau teama de ras şi nici din raţiunea ascunsă de a masca o bărbie teşită, ci - şi nu-mi e ruşine să recunosc - ca pe o podoabă, aşa cum un păun e mândru când îşi răsfiră coada. La urma urmei, în vremurile noastre, barba a rămas singurul lucru pe care o femeie nu-l poate realiza mai bine decât un bărbat sau, dacă i se întâmplă să o facă, are un succes asigurat numai la circ."

John Steinbeck - Călătorii cu Charlie

M-am îndepărtat cu mult de ceea ce înseamnă blog. Dar...văd că nu mai pot. E o problemă când e greu până şi să postezi poezioarele preferate, d-apoi să mai şi spui ceva pe lângă. Retractând ce am scris într-un comentariu recent, de spus ar fi multe, dar nu prea are farmec fără o cafea şi ceva tărie în faţă. În scurt timp mă voi decide dacă închid scula de faţă sau nu (gând care mi-a mai dat târcoale de 2-3 ori, fără rezultat).

Aleksandr Puşkin

Careta Vieţii

Deşi purtând o grea povară,
Careta lunecă uşor.
Brav vizitiu, cu barba rară,
Ne poartă timpul parcă-n zbor.

Trântiţi în pernele careţii
Preabucuroşi de orice-ntâmplări,
Strigăm: "Hai! Mână-n..."
Sătui de somn şi desfătări.

Dar scade râvna la amiază
Ne-a zdruncinat acest proclet
Costişe, râpi ne bagă-n groază
Strigăm: "Nebune! Mai încet!"

Careta-n zbor întins ne poartă,
Spre seară ne-am obişnuit
Ajungem moţăind la poartă,
Iar timpu-aleargă nesfârşit.

Emily Dickinson

Apa se învaţă prin sete

Apa se învaţă prin sete.
Ţărmul - prin Mările în urmă lăsate.
Suferinţa - prin dureri încercate -
Pacea - prin bătălii şi dovezi -
Prin neîmplinire - Iubirea -
Păsările - prin albe Zăpezi

Cum să apari la televizor când n-ai alte idei

În primul rând, îţi trebuie o meserie. Să zicem...miner. Munceşti ce munceşti sub un oarecare regim autoritar...să zicem comunism. Un prieten bun de-al tău, mândru activist de partid, profită de-o oarecare revoluţie din preajma Crăciunului şi preia puterea după alegeri cu iz democratic într-o ţară confuză. Eşti mulţumit, totul merge bine, ai pui de la americani, dar nu eşti la televizor. Deodată, vechiul pretin îţi dă un telefon să vii cu încă 2-3 tovarăşi la Bucureşti să bateţi câţiva derbedei. Ai venit, ai bătut, ai ucis, ai refăcut spaţiile verzi, e bine. Pretinul te trădează ulterior, faci ceva puşcărie, eşti din nou liber. Iar nu mai eşti în centrul atenţiei. Mai aştepţi câţiva ani şi se iveşte mare ocazie: moare Cristian Paţurcă. Te trezeşti cu un microfon în faţă şi bubui următoarele cuvinte: "Eu cu Cristian Paţurcă am avut o relaţie în contradictoriu chiar în Piaţa Universităţii în '90." Bravo! Frumos spus "relaţie contradictorie" nene Miron Cozma, frumos.

Tristan Tzara

Cântec dada

1
cântul unui dadaist
care-avea dada de dor
istovea al său motor
care-avea dada de dor

ascensoru-urca un rege
liber greu lin ca fantoma
braţul drept i-l rupse-n lege
l-a trimis papei la roma

astea fiindcă se-nţelege
amintitul ascensor
nu avea dada de dor

mâncaţi caramea
spălaţi-vă mintea şchioapătă
dada
dada
beţi apă.

2

cântul unui dadaist
nici prea vesel nici prea trist
ce iubea o biciclistă
nici prea veselă nici tristă

dar soţul de noul an
ştia tot şi într-o criză
le-a trimis la vatican
trupurile-n trei valize

nici amant
nici ciclistă
nu mai fură
cu-o figură
nici prea veselă nici tristă
mâncaţi creieri buni cu ceapă
spălaţi-vă soldatu-n cişmea
dada
dada
beţi apă

3

cântul unui dadaist
ce era dada de dor
ce era deci dadaist
ca toţi dadaii de dor

un şarpe purta eşarpe
el închise brusc supapa
şi-n eşarpe-n piei de şarpe
merse-a-mbrăţişa pe papa

e mişcător
burtă-n flori
nu mai fu-n dada cu dor
beţi apă de la rândunel
spălaţi-vă-acadelele-n cişmea
dada
dada
mâncaţi viţel

măcar de m-ar omorî tusea asta

Jorge Luis Borges

Aurul tigrilor

Până sosi-va ceasul de galben asfinţit
Nu-mi voi putea lua ochii
De la impunătorul tigru de Bengal.
De colo-colo umblă pe hărăzitu-i drum
Şi nici nu bănuieşte
Că gratiile-s închisoarea lui.
Veni-vor după-aceea şi ceilalţi tigri:
Tigrul de foc veni-va al lui Blake,
Şi aur, mult, sub diferite chipuri:
Metalul iubitor care-a fost Zeus,
Inelul celor două nopţi, Draupnir,
Cel care zămisleşte nouă inele,
Iar acestea, altele nouă, şi tot aşa la nesfârşit.
Cu anii fost-am părăsit
De celelalte culori încântătoare.
Nu mi-au rămas decât
Tremurătoarea lumină, umbra deasă,
Şi aurul de la-nceput.
Voi, asfinţituri! Voi, tigri! Voi, fulgerări
Ale mitului şi ale epocii!
Văd un aur mult mai preţios, părul tău,
Pe care-l jinduiesc aceste mâini.

Robert Şerban

Fum

o mamă şterge cu dosul palmei
bărbia fiului care mănîncă

o bătrînă
are părul de culoarea cremenii
şi mîna atît de uscată
încît
după ce fiul i-o sărută
începe
să fumege
încet

Ce să-i ceri?

Pe un site se anunţă că Chuck Berry, adevăratul rege al rock'n'roll-ului după unii, îşi anulează o serie de concerte că se simte rău. Omul are 84 de ani, deci nu e de condamnat. Răsfoind prin comentarii am găsit mesaje de susţinere, păreri c-ar trebui să se lase, reclame la video-chat şi pe "Harry the Patriot", un mare producător de muzică republicană (bănuiesc) : "Another legend and I never heard of him. Did I miss something or am I blessed! All of a sudden, every hobo, tramp, urban outdoorsman and black democrat becomes famous when they can't perform."

Robert Frost

The oven bird

There is a singer eveyone has heard,
Loud, a mid-summer and a mid-wood bird,
Who makes the solid tree trunks sound again.
He says that leaves are old and that for flowers
Mid-summer is to spring as one to ten.
He says the early petal-fall is past,
When pear and cherry bloom went down in showers
On sunny days a moment overcast;
And comes that other fall we name the fall.
He says the highway dust is over all.
The bird would cease and be as other birds
But that he knows in singing not to sing.
The question that he frames in all but words
Is what to make of a diminished thing.